O poveste de dor

In urma cu multi ani, am primit cadou o poveste.

Iti scriu tie, Porumbel Alb, si nu altcuiva, pentru ca tu esti acum pentru mine mesagerul tainic si plin de candoare care imi aduce din nou si din nou freamatul iubirii in inima. Nu stiu sa scriu si sa dau o forma sentimentelor care ma asalteaza uneori si, de aceea, Porumbel minunat, o sa iti spun o poveste (cu cuvinte putine si simple pentru ca, asa cum ti-am spus deja, viata m-a invatat pana acum mai mult sa tac si sa ascult…)

Nu este o poveste din lumea vazduhului (lume a ta si a fratilor tai Albi), ci o poveste a padurilor si a fiintelor pamantului.

Intr-o tainica si misterioasa padure, departe, foarte departe de orice loc cunoscut de oameni, s-a nascut intr-o dimineata proaspata si racoroasa de primavara Fiica celei mai tinere dintre caprioarele Clanului.

Firava, cautand cu infrigurare, cu miscari pline de nesiguranta, caldura Mamei, a ridicat, prima ora in viata, ochii mari plini de o negraita puritate spre Soarele care se nastea. Lumina Lui s-a rasfrant in ochii albastri, imensi, ai Puiului si a imprastiat in desisurile din preajma unda de bucurie a inceputului. Intregul Clan a adus multumiri Spiritului Padurii pentru noua viata daruita lumii lor.

Nu ar fi fost nimic neobisnuit pana aici in viata lor. De fiecare data cand Spiritul Padurii ii binecuvanta, o noua viata aparea intre ei, pui care crestea cu repeziciune, intarind randurile Luptatorilor sau pregatindu-se sa devina Mama. Puiul acesta avea insa (in afara de ochii lui albastri, imensi), o misterioasa stralucire, o albeata a pufului fin de pe trupul firav, care amintea celor mai batrani dintre cerbii Clanului de legendele de demult. Si aceasta nu ar fi fost nimic inca, dar, cu fiecare zi care trecea, aceasta albeata si aceasta stralucire deveneau tot mai intense, iar ochii parca si mai albastri.

Cu cat crestea, cu atat mai mult lumina ochilor Caprioarei Albe lasa sa se citeasca, cu o claritate tot mai mare, un dor netarmurit. Nu erau niste ochi tristi, ci in albastrul lor se vedea o flacara arzand tot mai intens cu fiecare zi, arzand cu iubire, cu umilinta, cu doruri ce nu pot fi rotite, cu dragoste pentru fiecare dintre fapturile Padurii, arzand cu flacara Spiritului Padurii.

Nu o sa spun mai multe acum, Porumbel gingas, despre faptele vietii Caprioarei albe… numai marea taina a ochilor sai arzand de dor.

Fiintele padurii care priveau in ochii ei mari si blanzi tresareau uneori ca trezite pe neasteptate dintr-un somn dulce sau ca la amintirea a ceva demult uitat. Tresareau si apoi treceau mai departe pastrand pentru un timp in suflete o farama din scanteierea ochilor Caprioarei Albe.

Anii au trecut si Caprioara Alba incepea sa simta tot mai mult, cu fiecare clipa, cum acel dor ii patrunde fiecare fibra, patrunde adanc si arde in fiecare din celulele ei…

Si, intr-o dimineata de primavara, racoroasa si proaspata, luminata de acel dor de infinit, Caprioara Alba a facut sa tresara intreaga padure. Intreaga Padure, cu toate fapturile ei, cu fiecare fir de iarba, cu fiecare gaza, a tresarit si adanc a frematat cand intregul trup al Caprioarei Albe a devenit stralucitor ca Lumina ochilor ei, abandonandu-se apoi Pamantului.  Iar Padurea a suspinat si a simtit ca ii va lipsi focul dorului ei.

In aceeasi zi, luminata de soarele fraged de primavara, in Lumea Alba a Porumbeilor, a luat nastere o noua viata, cu binecuvantarea Spiritului Vazduhului.

O fiinta plapanda, tremurand inca in urma Miracolului venirii in Lume, ridica, pentru prima oara, ochii albastri, in care deja se vedea un dor nesfasit, spre Soarele bland. Aici, ochii albastri ai Puiului se oglindeau in ochii albastri ai celorlati Porumbei si faceau impreuna Vazduhul sa freamete in ritmul tainic al acelui dor mistuitor si atat de plin de Viata…

Povestea nu se sfarseste aici, ci continua, dar deja nu mai este povestea Caprioarei Albe si nici a Porumbeilor, ci povestea Sufletului oglindit in acei ochi albastri, plini de dorul arzator de Inalt.

Este vorba de tine, Porumbel Alb, si de dorurile din si de dincolo de stralucirea ochilor tai, doruri ce nu se vor stinge, ci vor deveni tot mai mistuitoare, pana ce flacara acestei iubiri si sperante nesfarsite va duce sufletul tau in Cel pe care il doreste neincetat (fie ca stie asta sau nu).

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s