“Ritualul” meu personal de practica yoga

Uneori, in viata de zi cu zi, desi am multe lucruri de facut, am senzatia ca ma inabus, ca nu mai pot respira, ca imi amorteste sufletul si viata trece pe langa mine. Parca uit ceva foarte important si trebuie neaparat sa imi reamintesc. Si atunci fac ceva care sa ma trezeasca, sa ma faca din nou vie.

De obicei, „revin la viata” cand merg in padure si ascult linistea sau cand practic yoga. Fiecare are asemenea mici „retete secrete” personale prin care redevine el insusi dupa intalnirea cu „lumea dezlantuita”.

In urma cu mai multi ani, am fost prima oara intr-o tabara-retragere, in care am tacut timp de o saptamana si am invatat sa meditez pentru inima mea. Mi-a placut atat de mult, incat am fost apoi, doi ani la rand, in vacanta, timp de o luna, intr-o asemenea retragere, dar de data asta singura (adica nu intr-o tabara).  De fapt, nu eram chiar singura, eram eu si izvorul din vale, si mesteacanul de langa fereastra, si steaua aceea care imi zambea in fiecare seara din coltul ferestrei, si pasarile care ma trezeau si ma insoteau la plimbarea pe deal.  Oricum, nu vreau sa scriu  despre natura atat de frumoasa, care imi face inima sa cante aproape intotdeauna. Despre asta, altadata.

Vreau sa scriu ca m-a ajutat foarte mult atunci, chiar daca eram singura cu sufletul meu, sa imi creez un fel de ritual personal. Chiar si intr-o retragere (sau mai ales intr-o retragere) mintea are de lucru, isi aminteste tot felul de lucruri, isi face griji pentru alte milioane de lucruri, rememoreaza toate cantecele, filmele, poeziile si diverse alte situatii vazute sau auzite. Daca nu ai o solutie pentru a iesi din valtoarea asta, te intorci la fel cum ai plecat. Am inceput sa ascult linistea, am practicat tehnicile yoga si exercitiile de meditatie invatate  si treptat, mintea mea s-a linistit si au inceput sa apara strafulgerari de Tacere si minunare pe care nu le pot descrie. M-am bucurat atat de mult atunci, incat mi-a fost teama ca le voi uita. De aici a pornit ideea „ritualului meu personal” pentru amintirea de sine.

Scopul ritualului era sa ma aduca in starea de daruire a mea catre Dumnezeu. Incepeam prin aprinderea unei lumanari, rugandu-ma ca Dumnezeu sa imi aprinda inima de dorul Lui asa cum aprind eu lumanarea. Apoi incepeam practica hatha yoga: incalzirea, apoi, pe fiecare chakra, de jos in sus, o asana speciala si cate zece respiratii yoghine complete in care, in timpul retentiilor, sa simt ca ma umplu de iubire si lumina si ca ma daruiesc lui Dumnezeu, cu toata inima. De fiecare data , ritualul a avut efect, chiar si dupa (sau mai ales dupa) ce m-am intors din retragere si am reintrat in ritmul obisnuit de serviciu. De fiecare data, pe masura ce faceam asanele, simteam cum corpul fizic parca mi se umple de lumina, mintea se linistea si dorul din inima reinvia. Cand deschideam ochii, vedeam din nou „in culori”, si nu „in alb-negru”, asa cum aveam impresia inainte.  Revenisem la viata!

Anunțuri

Dumnezeu versus stiinta

In dimineata asta, am primit un mesaj cu urmatoarea povestire. Nu stiu cine a scris-o, dar merita sa o cititi pana la capat.

Dumnezeu vs. stiinta

Intr-o sala de clasa a unui colegiu, un profesor tine cursul de filozofie.

– Sa va explic care e conflictul intre stiinta si religie.

Profesorul ateu face o pauza si apoi ii cere unuia dintre noii sai studenti sa se ridice in picioare.

Esti crestin, nu-i asa, fiule?

Da, dle, spune studentul.

Deci crezi in Dumnezeu?

Cu siguranta.

Dumnezeu e bun?

Desigur, Dumnezeu e bun.

E Dumnezeu atotputernic? Poate El sa faca orice?

Da.

Tu esti bun sau rau?

Biblia spune ca sunt rau.

Profesorul zambeste cunoscator. Aha! Biblia! Se gandeste putin.

Uite o problema pt tine. Sa zicem ca exista aici o persoana bolnava si tu o poti vindeca. Poti face asta. Ai vrea sa il ajuti? Ai incerca?

Da, dle. As incerca.

Deci esti bun.

N-as spune asta.

Dar de ce n-ai spune asta? Ai vrea sa ajuti o persoana bolnava daca ai putea. Majoritatea am vrea daca am putea. Dar Dumnezeu, nu…

Studentul nu raspunde, asa ca profesorul continua.

El nu ajuta, nu-i asa? Fratele meu era crestin si a murit de cancer, chiar daca se ruga lui Iisus sa-l vindece. Cum de Iisus e bun? Poti raspunde la asta?

Studentul tace.

Nu poti raspunde, nu-i asa? El ia o inghititura de apa din paharul de pe catedra ca sa-i dea timp studentului sa se relaxeze.

Hai sa o luam de la capat, tinere. Dumnezeu e bun?

Pai…, da, spune studentul.

Satana e bun?

Studentul nu ezita la aceasta intrebare: “Nu”.

De unde vine Satana?

Studentul ezita.

De la Dumnezeu.

Corect. Dumnezeu l-a creat pe Satana, nu-i asa? Zi-mi, fiule, exista rau pe lume?

Da, dle.

Raul e peste tot, nu-i asa? Si Dumnezeu a creat totul pe lumea asta, corect?

Da.

Deci cine a creat raul? Profesorul continua. Daca Dumnezeu a creat totul, atunci El a creat si raul. Din moment ce raul exista si conform principiului ca ceea ce facem defineste ceea ce suntem, atunci Dumnezeu e rau.

Din nou, studentul nu raspunde.

Exista pe lume boli? Imoralitate? Ura? Uratenie? Toate aceste lucruri groaznice, exista?

Studentul se foieste jenat.

Da.

Deci cine le-a creat?

Studentul iarasi nu raspunde, asa ca profesorul repeta intrebarea.

Cine le-a creat?

Niciun raspuns. Deodata, profesorul incepe sa se plimbe in fata clasei. Studentii sunt uimiti.

Spune-mi, continua el adresandu-se altui student. Crezi in Iisus Cristos, fiule?

Vocea studentului il tradeaza, e nervos.

Da, dle profesor, cred.

Batranul se opreste din marsaluit.

Stiinta spune ca ai 5 simturi pe care le folosesti pt a identifica si observa lumea din jurul tau. L-ai vazut vreodata pe Iisus?

Nu, dle. Nu L-am vazut.

Atunci spune-ne daca l-ai auzit vreodata pe Iisus al tau?

Nu, dle, nu l-am auzit.

L-ai simtit vreodata pe Iisus al tau, l-ai gustat sau l-ai mirosit? Ai avut vreodata o experienta senzoriala a lui Iisus sau a lui Dumnezeu?

Nu, dle, ma tem ca nu.

Si totusi crezi in el?

Da.

Conform regulilor sale empirice, testabile, demonstrabile, stiinta spune ca Dumnezeul tau nu exista. Ce spui de asta, fiule?

Nimic, raspunde studentul. Eu am doar credinta mea.

Da, credinta, repeta profesorul. Asta e problema pe care stiinta o are cu Dumnezeu. Nu exista nicio dovada, ci doar credinta.

Studentul ramane tacut pt o clipa, inainte de a pune si el o intrebare.

Dle profesor, exista caldura?

Da.

Si exista frig?

Da, fiule, exista si frig.

Nu, dle, nu exista.

Profesorul isi intoarce fata catre student, vizibil interesat. Clasa devine brusc foarte tacuta.

Studentul incepe sa explice.

Poate exista multa caldura, mai multa caldura, super-caldura, mega-caldura, caldura nelimitata, caldurica sau deloc caldura, dar nu avem nimic numit “frig”. Putem ajunge pana la 458 de grade sub zero, ceea ce nu inseamna caldura, dar nu putem merge mai departe. Nu exista frig – daca ar exista, am avea temperatura mai scazuta decat minimul absolut de -458 de grade. Fiecare corp sau obiect e demn de studiat daca are sau transmite energie, si caldura e cea care face ca un corp au material sa aiba sau sa transmita energie. Zero absolut (-458 F) inseamna absenta totala a caldurii. Vedeti, dle, frigul e doar un cuvant pe care il folosim pentru a descrie absenta caldurii. Nu putem masura frigul. Caldura poate fi masurata in unitati termice, deoarece caldura este energie. Frigul nu e opusul caldurii, dle, ci doar absenta ei.

Clasa e invaluita in tacere. Undeva cade un stilou si suna ca o lovitura de ciocan.

Dar intunericul, profesore? Exista intunericul?

Da, raspunde profesorul fara ezitare. Ce e noaptea daca nu intuneric?

Din nou raspuns gresit, dle. Intunericul nu e ceva; este absenta a ceva. Poate exista lumina scazuta, lumina normala, lumina stralucitoare, lumina intermitenta, dar daca nu exista lumina constanta atunci nu exista nimic, iar acest nimic se numeste intuneric, nu-i asa? Acesta este sensul pe care il atribuim acestui cuvant. In realitate, intunericul nu exista. Daca ar exista, am putea face ca intunericul sa fie si mai intunecat, nu-i asa?

Profesorul incepe sa-i zambeasca studentului din fata sa. Acesta va fi un semestru bun.

Ce vrei sa demonstrezi, tinere?

Da, dle profesor. Vreau sa spun ca premisele dvs filosofice sunt gresite de la bun inceput si de aceea concluzia TREBUIE sa fie si ea gresita.

De data asta, profesorul nu-si poate ascunde surpriza. Gresite?

Poti explica in ce fel?

Lucrati cu premisa dualitatii, explica studentul… Sustineti ca exista viata si apoi ca exista moarte; un Dumnezeu bun si un Dumnezeu rau. Considerati conceptul de Dumnezeu drept ceva finit, ceva ce putem masura. Dle, stiinta nu poate explica nici macar ce este acela un gand. Foloseste electricitatea si magnetismul, dar NIMENI nu a vazut sau nu a inteles pe deplin vreuna din acestea doua. Sa consideri ca moartea e opusul vietii inseamna sa ignori ca moartea nu exista ca lucru substantial. Moartea nu e opusul vietii, ci doar absenta ei. Acum spuneti-mi, dle profesor, le predati studentilor teoria ca ei au evoluat din maimuta?

Daca te referi la procesul evolutiei naturale, tinere, da, evident ca da.

Ati observat vreodata evolutia cu propriii ochi, dle?

Profesorul incepe sa dea din cap, inca zambind, cand isi da seama incotro se indreapta argumentul. Un semestru foarte bun, intr-adevar.

Din moment ce nimeni nu a observat procesul evolutiei in desfasurare si nimeni nu poate demonstra ca el are loc, dvs. nu predate studentilor ceea ce credeti, nu? Acum ce sunteti, om de stiinta sau predicator?

Clasa murmura. Studentul tace pana cand emotia se mai stinge.

Ca sa continuam demonstratia pe care o faceati adineori celuilalt student, permiteti-mi sa va dau un exemplu, ca sa intelegeti la ce ma refer. Studentul se uita in jurul sau, in clasa. E vreunul dintre voi care a vazut vreodata creierul profesorului? Clasa izbucneste in ras. E cineva care a auzit creierul profesorului, l-a simtit, l-a atins sau l-a mirosit? Nimeni nu pare sa fi facut asta. Deci, conform regulilor empirice, stabile si conform protocolului demonstrabil, stiinta spune – cu tot respectul, dle – ca nu aveti creier. Daca stiinta spune ca nu aveti creier, cum sa avem incredere in cursurile dvs, dle?

Acum clasa e cufundata in tacere. Profesorul se holbeaza la student, cu o fata impenetrabila. In fine, dupa un interval ce pare o vesnicie, batranul raspunde.

Presupun ca va trebui sa crezi, pur si simplu….

Deci, acceptati ca exista credinta si, de fapt, credinta exista impreuna cu viata, continua studentul. Acum, dle, exista raul?

Acum nesigur, profesorul raspunde: Sigur ca exista. Il vedem zilnic. Raul se vede zilnic din lipsa de umanitate a omului fata de om. Se vede in nenumaratele crime si violente care se petrec peste tot in lume. Aceste manifestari nu sunt nimic altceva decat raul.

La asta, studentul a replicat: Raul nu exista, dle, sau cel putin nu exista in sine. Raul e pur si simplu absenta lui Dumnezeu. E ca si intunericul si frigul, un cuvant creat de om pentru a descrie absenta lui Dumnezeu. Nu Dumnezeu a creat raul. Raul este ceea ce se intampla cand din inima omului lipseste dragostea lui Dumnezeu. Este ca frigul care apare cand nu exista caldura sau ca intunericul care apare cand nu exista lumina.

Profesorul s-a asezat.

PS: Studentul era Albert Einstein.

Albert Einstein a scris o carte intitulata „Dumnezeu vs. stiinta” in 1921….

Dilema: despre abandon

Cum iti dai seama ca ceea ce vrei sa faci e cu adevarat voia lui Dumnezeu? Ce inseamna sa te abandonezi cu adevarat in fata lui Dumnezeu, ca voia Lui e si a ta, ca accepti voia Lui? Cum iti dai seama ca asa trebuie sa fie si nu asa cum vrei tu?

E (relativ) usor sa spui „ma abandonez” cand esti cu ochii inchisi, in meditatie. Dar cand esti cu ochii deschisi si vrei sa iti traiesti viata asa cum iti imaginezi ca poti? Cat este imaginatie si cat speranta, cat este egoism si cat ajutor dezinteresat, cat este risc si cat este asumare?

Intr-un film parca, cineva spunea: atat timp cat sunt inca aici, inseamna ca Dumnezeu mai are un plan cu mine.  Cum imi dau seama care e planul lui Dumnezeu cu mine? Teoretic, din punct de vedere spiritual, e suficient sa fiu atenta la ce mi se ofera, la ce am in mine, sa folosesc ce am in mine, in corpul, mintea si inima mea.  Practic, e greu sa accept sa nu e cum vreau eu… ca Dumnezeu are alt plan… ce simplu ar fi daca ne-am da seama imediat care e planul Lui cu noi… sau poate nici atunci nu ar fi simplu, poate ca nu l-am accepta.

De unde stii daca esti un mugure de trandafir sau un mugure de plop? De unde stii ce floare va iesi din tine? Sau daca va iesi vreo floare? Sau nici nu trebuie sa stii? Doar sa infloresti…

„Supune-te, o,mugure, supune-te!

Lasă-ti inima in fulgere si detunete

sa izbucneasca in sfarsit!

Duhul imbobocirii ti s-a napustit

pana in miez!

Cum mai cutezi

Sa-ntarzii inca, mugur ne-mplinit?”

Linistea alba

Ninge. Fulgii mari si linistiti cad in tacere. Se asterne linistea, se asterne albul, se asterne zapada. E atata liniste in inima mea cand ninge! Parca tace tot universul si asculta fosnetul fulgilor de zapada.  E o tacere alba, inalta, care te absoarbe spre cerul plin de taceri albe. Respir tacere, respir alb, tacerea ma respira, ma traieste, ma face o tacere.

Henry David Thoreau – Walden

Pentru noi rasare doar acea zi de care suntem constienti.

–––––––

Timpul nu este decat un fluviu in care obisnuiesc sa pescuiesc. Beau din apa lui si ii vad fundul nisipos, dandu-mi seama cat de putin adanca este apa. Curentul lui slab continua sa curga, dar eternitatea ramane. As putea sa beau din adancuri, sa pescuiesc in cerul ale carui profunzimi sunt acoperite cu stele.

–––––––

Intr-adevar, in eternitate este ceva adevarat si sublim. Dar toate aceste momente si locuri si ocazii exista insa aici si acum. Dumnezeu insusi isi atinge apogeul in momentul prezent, si nu va deveni niciodata mai divin decat este, oricat de mult timp s-ar scurge.

––––––––-

Au fost momente cand nu simteam nevoia sa sacrific contemplarea momentului prezent de dragul vreunei activitati oarecare, fie ea mentala sau fizica. Imi place ca viata mea sa nu fie limitata de frontiere inguste. Uneori, in diminetile de vara, dupa ce imi faceam baia obisnuita, ma asezam pe veranda mea insorita si ramaneam astfel de la rasaritul soarelui si pana la asfintit, pierdut in reverie, in mijlocul pinilor si al celorlalti copaci, intr-o solitudine si o liniste care nu erau tulburate de nimic, in timp ce pasarelele ciripeau sau zburataceau pe langa casa, pana cand soarele apunea sau pana cand auzeam zgomotul unei trasuri pe drumul situat la mare distanta. Treceau astfel foarte multe ore in care nu simteam scurgerea timpului. Am crescut in acea perioada la fel ca porumbul in timpul noptii, si pot spune ca ce am obtinut atunci a fost mult mai important decat orice as fi putut face cu mainile mele. Nu a fost o perioada pierduta din viata mea, ci una care mi-a permis sa traiesc infinit mai intens decat in mod obisnuit. Am inteles atunci la ce se refera orientalii atunci cand vorbesc despre contemplare si despre detasarea de orice fel de activitate. In cea mai mare parte a timpului nici nu-mi dadeam seama cand trec orele. Ziua avansa ca si cum si-ar fi propus sa ilumineze o opera de-a mea; acum era dimineata si acum se facea seara, fara ca in intervalul de timp dintre cele doua momente sa fi realizat ceva memorabil. In loc sa cant, la fel ca pasarelele, zambeam in tacere, bucurandu-ma de norocul care a dat peste mine. Fluieram si eu in sinea mea, chicotind, la fel ca vrabiile care ciripeau in copacul din fata casei mele.

––––––––

Simplitate, simplitate, simplitate! Sfatul meu este sa faci mai putine lucruri. In loc de o suta sau de o mie, fa numai doua sau trei. Daca ai un milion de treburi, rezolva doar cinci sau sase dintre ele… Atunci cand traiesti in mijlocul acestei mari agitate a vietii civilizate, in care predomina norii si furtunile si nisipurile miscatoare si alte o mie si una de capcane in care poti cadea cu usurinta, este greu sa nu te duci la fund, fara a mai ajunge niciodata la portul tau. Numai marii navigatori reusesc.

Simplifica, simplifica!

––––––––

Intr-o astfel de zi de septembrie sau de octombrie, iazul Walden devine o oglinda perfecta a padurii, impodobita cu pietre care mie mi se par la fel de pretioase ca si cele folosite de bijutieri. Nu exista nimic atat de pur, atat de frumos si in acelasi timp atat de maret ca un lac de la suprafata pamantului. Apa oglindeste cerul. Ea nu are nevoie de garduri. Natiunile apar si dispar, dar nu o pot pangari. Nimeni nu poate sparge oglinda unui lac. Argintul ei viu nu se va sterge niciodata, caci natura vigilenta are grija sa il refaca in permanenta. Furtunile si praful nu ii pot murdari suprafata vesnic pura. Toate impuritatile se scufunda sub apa sau sunt maturate de peria aspra a razelor soarelui. Suprafata apei nu se cramponeaza de aerul care sufla asupra ei, fapt care nu o impiedica sa isi trimita propriii vapori sus pe cer, sub forma norilor care plutesc mult deasupra suprafetei sale, reflectandu-se apoi in aceasta.

––––––

Dimineata este momentul in care ma simt cel mai treaz si in care in fiinta mea mijesc zorii… Noi trebuie sa invatam din nou sa ne trezim si sa ramanem treji, nu cu ajutorul unor mijloace mecanice, ci prin amplificarea la infinit a asteptarii noastre de a ne trezi si de a nu ramane scufundati in somnul cel mai profund. Personal, nu cunosc nimic mai incurajator decat capacitatea incontestabila a omului de a-si eleva viata prin simplul sau efort constient. Nu este putin lucru sa pictezi un tablou, sa sculptezi o statuie sau sa creezi un alt obiect frumos, dar mi se pare mult mai grandios sa iti pictezi si sa iti sculptezi insasi atmosfera si mediul in care traiesti… Modelarea calitatii zilei – aceasta mi se pare arta suprema.

Henry David Thoreau  – Walden

Padure si liniste

Am fost ieri la plimbare in padure. Era liniste, mirosea a iarna. Si a inceput sa bata vantul. Totul era atat de liber, de firesc,  „la locul lui”.  Frunzele uscate tremurau jucause pe crengi, iar copacii scartaiau leganandu-se in vant.Din cand in cand, picaturi de zapada moale cadeau pe mine, le auzeam fosnetul cand se cufundau in zapada de pe jos.

Ma simteam acasa, in acea libertate si maretie a padurii. Mi-am adus aminte ca nici un fir de iarba nu se clinteste fara voia lui Dumnezeu.  Si am simtit altfel padurea, vantul, linistea, ca fiind chiar voia lui Dumnezeu. Asa trebuie sa fie. Imi simteam inima plina, si mi-au dat lacrimile de dor, de recunostinta pentru frumusete, pentru dor, pentru firescul lucrurilor.