Bucurie

Multumesc lui Dumnezeu ca exist, ca pot gandi, ca pot iubi, ca pot visa, ca mi-e dor si sunt fericita!

Respiratia e vie in mine si nu stiu daca eu sunt cea care respir sau universul respira prin mine?

Traiesc bucurie si nu stiu daca eu ma bucur sau universul se bucura prin mine?

Gandesc si nu stiu daca e gandul meu sau gandul lui Dumnezeu ma traieste?

De fapt, cine sunt eu?

E atata bucurie in mine, simt ca parca da pe dinafara si totusi nu e nici un in afara. Bucuria se rostogoleste in valuri in interiorul meu, nu o pot masura, nu o pot gandi, e doar bucurie si eu exist datorita ei. Tot ce vad, tot ce simt, tot ce gandesc e plin de bucurie, e ca un zambet peste tot, in tot si in toate.

Si nu am cuvinte sa multumesc lui Dumnezeu ca a creat atata bucurie.  Doar ma minunez si ma bucur.

Imi place sa practic yoga!

Tocmai am iesit de la un curs de yoga si ma simt atat de bine, ca nu ma pot abtine sa nu scriu despre asta! Ca tot mi-am propus sa scriu aici doar despre lucruri frumoase.

Imi place intinderea corpului, fac asanele cu placere, ma bucur cand ma intind, ma rasucesc sau stau invers, cand respir ritmat sau profund! Muschii mi se intind si apoi se relaxeaza, dispar incordarile simtite in diverse parti ale corpului datorate pozitiei indelungate pe scaun, in fata calculatorului, mintea mi se calmeaza.  Ma bucura linistea pe care o simt in timpul asanelor, corpul meu ma intelege si eu il inteleg, ne simtim bine impreuna 🙂

Cand practic yoga, mi se face din nou dor de mine, de mine cea adevarata, cea plina de dor de inalt, de frumusete, de eternitate. Si, desi dorul creste, parca este implinit pe masura ce ma adancesc in practica, si creste mai mult apoi. Revin la viata si respir cu adevarat.

Ma bucura profunzimea respiratiei, interiorizarea pe care o aduce o respiratie yoghina completa, ma simt plina de energie si bucurie, corpul vibreaza si respira cu toti porii.

Imi place foarte mult relaxarea (pe care ar trebui sa o fac mai des, de-a lungul zilei). Imi place acea topire in spatiul din jur in timpul relaxarii si revenirea cu blandete.

Imi place ca, dupa o sedinta de practica yoga, simt energiile cum circula mai bine, mai puternic, mai clar prin corpurile mele subtile (stiti doar, ca sunt mai multe). Uneori, am senzatia ca, daca misc o mana, deplasez universuri, ca atunci cand privesc, luminez cu privirea ceea ce privesc, ca atunci cand respir, de fapt lumea ma respira.

Astfel, a merge, a privi, a respira, a asculta, totul devine meditatie, regasire.

Asta e, imi place atat de mult sa practic yoga!

Swami Sivananda – „Adevarata religie este cea a inimii”

Consider ca adevarata religie este cea a inimii. Mai intai trebuie purificata inima. Adevarul, iubirea si puritatea sunt bazele adevaratei religii. Controlul asupra naturii instinctuale, cucerirea mintii, cultivarea calitatilor divine, servirea detasata a umanitatii, bunavointa, prietenia, constituie fundamentele adevaratei religii.

O fiinta care paseste pe calea spirituala este supusa la multe incercari, inainte de a ajunge la capatul calatoriei. Ea este de obicei tentata sa-si micsoreze eforturile la jumatatea drumului. Multe sunt capcanele, dar acela care munceste din greu, constant, va atinge telul suprem al vietii: universalizarea fiintei, cunoasterea si beatitudinea.

Am inteles ca indatorirea fundamentala a omului este sa invete sa daruiasca, sa daruiasca cu compasiune si detasare, sa daruiasca mult, sa daruiasca cu iubire, fara a astepta vreo rasplata, deoarece nu pierde nimic daruind si pe de alta parte celui care daruieste i se va da inapoi inmiit.

Consider de asemenea ca a actiona cu bunatate este temelia vietii omenesti. Prin bunatate inteleg capacitatea de a fi alaturi de ceilalti cand au nevoie, de a-i percepe empatic si de a fi capabil sa actionezi astfel incat sa nu faci rau nimanui prin faptele tale. Bunatatea este oglinda credintei in Dumnezeu. Cred ca a fi bun cu adevarat, pana in cele mai adanci cotloane ale inimii, nu este deloc usor, desi poate parea simplu la prima vedere. Este unul dintre cele mai dificile lucruri de pe pamant, daca esti sincer cu tine insuti.

Pentru mine nu exista lumea fizica. Ceea ce eu vad este manifestarea glorioasa a lui Dumnezeu. Cand ajut pe cineva, acela este chiar El. Invat sa fiu umil in fata atotputernicei Existente. Filozofia pe care o urmez nu este o doctrina care sa infirme natura reala a existentei lumii. Ea reveleaza realitatea prezentei divinitatii in univers, eternitatea sufletului omenesc, unitatea creatiei cu Absolutul, pentru ca aceasta este singura doctrina care merita sa fie luata in considerare.

O sanatate foarte buna, putere de discriminare, o cunoastere profunda, o vointa pura si puternica, integritate morala si spirituala, aceste sunt necesare pentru a realiza idealul divin.

Sa fii maleabil, sa te adaptezi la orice conditii, sa-l vezi pe Dumnezeu in orice lucru, sa cunosti si sa folosesti principiile naturii in procesul evolutiei catre Realizarea Sinelui, sunt unii dintre factorii principali care contribuie la formarea unei filozofii de viata. Pentru mine, filozofia nu este numai iubirea de intelepciune, ci chiar detinerea ei.

Sa-l descopar pe Dumnezeu in orice fiinta sau forma, sa-l simt peste tot, in orice moment si in orice conditii ale vietii, sa vad, sa aud, sa gust si sa simt totul ca fiind Dumnezeu, acesta este telul meu,

Sa traiesc in Dumnezeu, sa ma topesc in Dumnezeu si sa fiu una cu El, acesta este telul meu.

Traind intr-o astfel de uniune, sa-mi folosesc mintea, simturile si corpul in folosul umanitatii, sa cant numele Domnului, sa dau instructiunile necesare aspirantilor sinceri si sa raspandesc adevarata cunoastere in lume, acesta este telul vietii mele.

Sa fiu un prieten al tuturor fiintelor si un binefacator al lor, un prieten al saracilor, al celor oropsiti si neajutorati, al celor decazuti, acesta este telul meu.

Crezul meu sfant este sa-i servesc pe cei bolnavi, sa-i ingrijesc cu compasiune si dragoste, sa-i inveselesc pe cei tristi, sa raspandesc putere si bucurie in toti, sa simt identitatea in esenta cu fiecare si sa-i tratez pe toti egal.

Eu nu fac diferente: nu exista nici tarani, nici regi, nici cersetori, nici imparati, nici barbati, nici femei, nici invatatori, nici elevi.

Ma rog ca acest ideal divin sa fie prezent in viata fiecarei fiinte umane. Ma rog ca pamantul sa devina un adevarat paradis si aceasta nu este doar o simpla dorinta, ci este o posibilitate reala. Se va realiza cand majoritatea oamenilor vor intelege ca viata inseamna evolutie spirituala.

Swami Sivananda

BRANCUSI – Sau despre BUCURIE

“In sufletul tau este taina care da viata, nu in forma si culoarea exacta a lucrurilor” scria N. Grigorescu. Sufletul lui Brancusi da viata operei sale. Arta lui e senina, armonioasa, opusa deformarilor violente. E o arta a bucuriei de viata, o arta luminoasa, de o intensa vitalitate, o arta a echilibrului si a unitatii dintre forma si materie.

Esentialul, pentru Brancusi, era sa fii impacat cu tine insuti. Chiar el marturisea: “Ceea ce m-a sustinut intotdeauna a fost bucuria. Gaseam ca tot ce se intampla, se cuvine. Ca orice suferinta e  meritata. Si niciodata nu m-am revoltat impotriva soartei, pentru ca imi alesesem singur drumul si acceptasem totul de la inceput.”

Cei apropiati isi amintesc de ochii sai luminosi, de felul lui simplu, natural, duios de a fi. Era vesel si aproape copilaros in felul in care stia sa se bucure de micile placeri ale vietii. Alaturi de el, totul parea limpede, senin, simplu. Gandul lui era rodnic pentru ca provenea din adanc. Era simplu pentru ca era autentic. Era adevarat pentru ca isi tragea forta din izvorul vietii.

Simplitatea este una din caracteristicile fundamentale ale operei sale. Brancusi spunea: “Reala nu este forma exterioara a lucrurilor, ci esenta lor. Pornind de la acest adevar, nimeni nu poate exprima realitatea imitand suprafata exterioara a lucrurilor. Numai eliminand detaliile, ornamentele, accesoriile inutile, numai simplificand si reducand totul la esential, numai trecand de la particular la general se poate ajunge la forma pura.” Se cuvine sa simplifici, dar cu stiinta, nu cu ignoranta. “Simplitatea nu este un tel, ajungi la simplitate daca te apropii de talcul adevarat al lucrurilor.”

“El nu ajungea la abstractizare, ci la spiritualizarea materiei, creand propria sa geometrie, scria Paul Fierens. Structurilor pe care le realizeaza li se adauga elanul spiritual si o viata organica: totul palpita, se deschid parca aripi si se aude bataia unei inimi”. E inima lumii.

Simplitatea lui Brancusi atingea maretia. Lucra incet, cu o indelungata rabdare, reluandu-si mereu munca la o lucrare. Si-a stapanit uluitoarea usurinta de a lucra prea repede. Avea un profund simt al perfectiunii: fiecare lucru, oricat de marunt, se cuvenea sa fie cat mai bine facut. Astfel intelegea Brancusi raportul dintre om si lume, dintre vointa de creatie si desavarsita stapanire a materiei.

El acorda, in spirit oriental, o importanta foarte mare pregatirii interioare decat executiei propriu-zise. Lucrul se desfasura apoi intr-o stare de totala destindere, manuind usor, fara violenta, pana si ciocanul. Precizia si maiestria tehnica depind aici de o atitudine relaxata, care vine de la sine prin exercitii practicate intr-o anume dispozitie interioara. Apar astfel detasarea totala de subiectivitate, elanul decontractat catre supra-personal, catre forma universala.

La Brancusi, dezvoltarea interioara merge mana in mana, desavarsit, cu evolutia estetica, ceea ce confera operei sale un sens profund si durabil. “Daca era ceva ce Brancusi sa nu poata indura – povesteste sculptorul japonez Isamu Noguchi – era lipsa unei concentrari absolute, ca atunci cand m-a surprins ca mintea mi-o luase razna in soarele de afara. Am putut intelege ca-mi spune ca daca nu formam o fiinta cu lucrul meu, mai bine sa ma apuc de altele decat sa incerc sa fiu sculptor”. In aceasta forma artistica, supla, inspirata din lumea launtrica, rezonanta spirituala nu este niciodata neglijata, condensandu-se in simbolul descatusarii, al elevarii. Reunind idealitatea, superioritatea imanenta a sufletului cu intuirea si abordarea materialului, el a  izbutit sa introduca esentialitatea, ideea, intr-o forma care respira fericirea existentiala a naturii.

Brancusi a ajuns la extraordinarele sale sculpturi printr-o munca indelungata, prin staruinta sa de mester iscusit, prin cunoasterea adanca a cerintelor materialului, dar mai ales prin acea stare de spirit favorabila creatiei in care se afla atunci cand lucra. Chiar el spunea: “Nu-i de ajuns sa-ti pui o problema. Atat timp cat n-ai trait-o si n-a devenit propria ta realitate, nu vei fi copt sa o dezlegi. Lucrurile nu sunt greu de facut, ceea ce e greu e sa te pui in starea de a le face”. El considera ca omul trebuie sa afle starea de a gasi drumul catre ceruri. Brancusi credea ca trebuie sa se puna in starea de spirit prielnica procesului creatiei pentru ca munca lui sa fie cu adevarat rodnica. El si-a trait sculpturile, care au devenit astfel marturii ale vietii sale.

Sculptura lui Brancusi uneste frumusetea radioasa, mediteraneeana a formelor, cu intelepciunea si abstractul Orientului; ea poseda astfel asceza interioara a ardorii spirituale a formei. Intrupari in piatra sau in bronz, rod al meditatiei interioare, lucrarile sale propun privitorului acea “eliberare”, acea desprindere de trup realizata de filosofia orientala. L-a considerat ghid spiritual pe Milarepa, inteleptul si maestrul tibetan; lucrarea care descria viata si probele spirituale ale acestuia devenind cartea sa de referinta. Poposise, strabatand prin secole de mult apuse, langa un izvor indepartat, nu pentru a cauta retete de arta si viata, ci pentru ca, dincolo de timp, regasise, acolo un climat spiritual ce-i era familiar: “Ma simt in India ca la mine acasa. In India am gasit intelepciunea mea, pacea si bucuria.”

Creatiile sale marturisesc acea asceza voluntara in care eul, despuiat de vanitate si de elementele accidentale ale individualului, nazuieste sa renasca intr-o sinteza cu prinzatoare a universului. Intr-o asemenea arta, forma plastica este innobilata de o constinta superioara, de o lumina spirituala. Daca Brancusi s-a retras din zarva timpului sau, n-a facut-o din lipsa de interes, ci pentru ca avea forta de a se sustrage efemerului, raportandu-l la scara eternului. El avea insa constiinta epocii, avand numeroase legaturi cu artistii timpului. Inchis in ”cochilia” sa, Brancusi cunostea totusi uimitor de bine actualitatea politica si culturala, pentru el nu existau evenimente izolate.

Viata si arta se impletesc desavarsit. Calea abrupta catre adevarul interior, purificarea si obiectivarea propriului eu urca prin hatisul propriilor rataciri – cum aflam din retrospectivele sale relatari autocritice. Pentru el, un joc de forte aparent irational, dar in fond plin de intelesuri guverneaza lumea; fenomenele naturale, intalnirile cu oamenii, ofereau neincetat spiritului sau receptiv semne tainice si revelatii. Fara sfarsit era sirul “epifaniilor” care irumpeau in povestirile sale despre evenimentele aparent insignifiante, dar in fond miraculoase, ale vietii. Aceasta dispozitie interioara de a sesiza miraculosul in lume este cea care i-a permis sculptorului sa descopere minunea formei pure, careia i-a daruit un mister ce transcende frumusetea estetica. In orele lungi de munca plina de rabdare, Brancusi medita asupra formei, insuflandu-i pana la urma energie spirituala, strania stralucire interioara a frumusetii neintinate, cutemuratoare.

Toate eforturile sale tindeau sa elibereze sculptura din limitele stramte ale terestrului, s-o faca sa participe la o realitate transcendenta, sa o invie intr-o forma noua, intr-o frumusete virginala. Brancusi considera munca de creatie un act “religios” in care artistul, “preot anonim” oficiaza transmutatia profanului in sacru.

Spunea ca sculpturile lui “nu trebuie respectate, ci trebuie sa le iubesti si sa ai dorinta sa te joci cu ele. Eu doresc sa sculptez forme care dau bucurie oamenilor“. Dorea sa surprinda scanteia sufletului in sculpturile sale si sa faca piatra sa cante pentru umanitate. Voia ca oamenii sa se poata bucura direct de plasmuirile sale: copii sa invete a le iubi jucandu-se cu ele, iar oamenii maturi sa gaseasca aici un impuls interior: “Eu va dau bucurie adevarata. Priviti-le pana le vedeti. Cei mai aproape de Dumnezeu le-au vazut.”

Aceasta cugetare contine un dublu mesaj: bucurie a simturilor si imbold la reculegere. Arta este pentru el un savuros fruct terestru si in acelasi timp un apel spiritual la detasarea de cele pamantene. Sculpurile lui Brancusi ascund, in puritatea lor formala si in intensitatea lor spirituala, un element de transcendenta. Sunt obiecte de meditatie, intermediari plastici meniti sa creeze o atmosfera de concentrare interioara, de care omul de azi are poate cea mai mare nevoie.

Opera lui este dominata de problema zborului, a formei dinamice gata sa se avante de pe soclu si sa-si creeze un spatiu in devenire imaginar si totusi de o vadita realitate si dimensiune poetica. Atentia acordata temei zborului este dovedita de timpul acordat acestui ciclu al aperei sale, precum si de multitudinea variantelor. Inceput in 1910, ciclul Pasarii maiastre se incheie peste 31 de ani, cu ultima versiune a Pasarii in vazduh. Acest ciclu cuprinde 29 de variante, dintre care sub numele de Maiastra si 22 sub titluri ca Pasarea in vazduh, Pasarea galbena, Pasarea de aur. Materialul folosit este foarte variat: marmura alba, neagra, cenusie, galbena, albastra, gips patinat in cenusiu, bronz poleit.

Prin functia creatoare a luminii, prin sublimarea formei si transfigurarea materiei, Brancusi atinge in aceasta sculptura o culme in nazuinta sa catre forma pura si catre dinamica zborului. Realizarea Pasarii in vazduh reprezinta o adevarata cotitura in evolutia sa artistica si spirituala. Odata cu aceasta sculptura, el ajunge sa-si implineasca un vis: “N-am cautat, de-a lungul intregii mele vieti, decat sa redau esenta zborului. Zborul – ce fericire!” Pasare in zbor reprezinta incarnarea unui avant, o forma pura de o armonie si de o rigoare geometrica perfecta. Ea exprima elementul esential care defineste toate pasarile din lume: zborul. Spatiul pasarii este un spatiu cosmic, care nu cunoaste nici o limita, e un spatiu nemarginit.

Mircea Eliade scria: “Zborul este echivalentul fericirii pentru ca simbolizeaza inaltarea, transcendenta, depasirea conditiei umane. Zborul proclama abolirea ponderii, efectuarea unei mutatii ontologice in insasi fiinta umana. Miturile, legendele, basmele privitoare la eroii sau magicienii care circula liber intre Cer si Pamant sunt raspandite in tot universul. Un intreg ansamblu de simboluri, care privesc viata spirituala si indeosebi experientele extatice si puterile inteligentei, e solidar cu imaginea pasarii, a aripilor si a zborului. Simbolismul zborului exprima o ruptura intervenita in universul experientei zilnice. Dubla intentionalitate a acestei rupturi este evidenta: e in acelasi timp transcendenta si libertatea obtinute prin zbor. E semnificativ ca Brancusi a  fost preocupat toata viata de ceea ce el numea “esenta zborului”. Si este extraordinara isprava de a fi exprimat avantul inaltarii folosind arhetipul insusi al ponderii, materia prin excelenta, piatra. S-ar putea spune ca a operat o transmutatie a materiei, caci in acelasi obiect coincid si materia si zborul; si ponderea, si negatia ei.”

Diferite variante ale Pasarii in vazduh ar fi avut un rol deosebit in arhitectura Templului  contemplarii si al descatusarii, care trebuia sa adaposteasca urna funerara a maharanei Sanyogibatai la Maheshwar, regatul Indor, India. Datorita razboiului, planul sau nu a putut fi implinit. Proiectul templului cuprindea o sala unica, avand la mijloc o piscina rotunda, in jurul careia urmau sa fie asezate 3 Pasari in vazduh, de marmura alba, de marmura neagra si de bronz poleit. Se pare ca si sculptura in lemn Spiritul lui Buddha ar fi fost destinata acestei sali. Lipsita de ferestre, sala avea cateva deschizaturi in plafon, dispuse astfel ca lumina soarelui sa cada, rand pe rand, asupra celor trei Pasari in vazduh. Peretii aveau sa fie impodobiti cu fresce evocand zborul pasarilor, evocand probabil la pasarile – suflet. Prezenta celor trei variante ale Pasarii in vazduh avea o semnificatie de ritual funerar mitic. Templul nu ar fi avut decat o singura intrare subterana, alcatuita dintr-un tunel in forma de spirala si sapat la o anumita adancime, care ducea in sala cea mare ovoidala si nu ar fi putut fi vizitat decat de o singura persoana odata, atat pentru a pastra tacerea si climatul prielnic contemplarii, cat si pentru a da sentimentul descatusarii de tot ce era lumesc.

Brancusi voia sa creeze o arhitectura spiritualizata folosind forta esentiala a formelor, a raporturilor si a numerelor, a luminii si a ovoidului. Stia sa puna in valoare magia luminii pentru a crea un spatiu mitic de taina si meditatie.

Arta era, pentru Brancusi, o veriga din lantul infinit al dialogului dintre om si natura. Acest dialog nu tinde numai sa traduca in formele matematice legile dupa care se desfasoara fotele naturii, el este insufletit de nazuinta de a trece hotarul celor nestiute si nevazute ale insesizabilului si al imponderabilului, pentru a ajunge la esenta lucrurilor, pentru a exprima “ceea ce nu e supus mortii”.

Bucuriei frenetice de a trai, Brancusi ii alatura setea de absolut si o conceptie asupra mortii asemanatoare cu cea a taranilor romani. Aceasta este materializata in celebra Rugaciune care face parte din monumentul funerar al lui Petre Stanescu. Exista impresia ca aceasta statuie este asemenea unui arbore care se pleaca sub povara suferintei. Si totusi, o nobila simplitate, un sentiment de seninatate, de impacare, de armonie launtrica si de frumusete spirituala se desprinde din acest monument. Criticul Dan Haulica il considera: “un trunchi auster si anonim, sfielnic si tenace totusi, o veghe in genunchi, neprihanita si ferma. Nu e nici disperare, nici cantec de bucurie in aceasta nuntire cu vesnicia.” Este pentru prima oara cand Brancusi sculpteaza Tacerea, cu toata intensitatea ei, cu tot omenescul rugaciunii in care se contopeste intreaga fiinta.

Arta a puritatii, a seninatatii, a simplitatii si a sintezei, arta a esentelor si a spiritualitatii, a tainelor lumii si a poeziei, sculptura lui Brancusi exprima una dintre cele mai profunde aspiratii ale sufletului omenesc: a descoperi si a arata intregului univers minunea vietii: “Nu ne dam seama ce minune reprezinta viata. E o minune faptul ca suntem purtati pe un glob imens care se invarte de veacuri prin haos. Existenta insasi e plina de atatea  minuni: florile, copacii, frunzele. Ce bucurie e sa traiesti! Sentimentul acesta de plenitudine, de bucurie, intregeste pe om. Arta ar trebui sa fie numai bucurie. Indeletnicirea artistica e o nevoie fireasca, o necesitate de viata. Lucrezi asa cum respiri. De aceea nu exista artisti, ci numai oameni care simt nevoia sa lucreze in bucurie, sa cante asemenea pasarilor. Fiecare om ar trebui sa-si gaseasca masura. Si arta sa fie pe masura omului.”

Sculptura care intruchipeaza in  mod stralucit triumful vietii este Cocosul. Creat in 1924 in prima versiune din lemn, Cocosul a fost si ultima sculptura la care a mai lucrat artistul inainte de a muri. De aceea poate, ea poarta semnificatia unui testament spiritual, marturisind increderea lui in viata adevarata, in lumina si fericire.

Cocosul este imaginea plastica a unui chiot de bucurie. Sunetul invizibil este tradus in limbajul vizibil al formelor sculpturale. E un chiot care anunta zorile, lumina, speranta. Un cantec care trezeste oamenii si le deschide ochii si totodata  e o forma in devenire. In lemn de nuc, in bronz poleit de o fascinanta stralucire sau in bronz inoxidabil, Cocosul este redus la cea mai simpla expresie. Prin liniile sale de forta, prin alternarea unghiurilor si a planurilor opuse, crestate in zig-zag, prin vivacitatea dinamicii sale ascendente, prin exuberanta miscarii, Cocosul este si un strigat de triumf, exprimand plastic vitalitatea, bucuria de a fi, libertatea si avantul miscarii.

“Arta nu este o evadare din realitate, ci o intrare in realitatea adevarata, in singura realitate valabila”, scria cel a carui viata a fost un cantec de dragoste si de bucurie, de incredere in viata si de nadejde, Constantin Brancusi.

Vasile Voiculescu despre iubire si Dumnezeu

“Locul inimii noastre? Cine-l stie? Cati il cer?

Vartejul cugetelor nu-i chip sa ne poarte…

Locul inimii noastre salasluieste in cer

Si-n el lumina lina a Celui far-de moarte.

Domne, spre locul: inimii noastre? Inimii Tale? Indrepteaza

Pasii rugaciunii obosita de cale

Acolo unde deodata mintea se desteapta treaza,

In amiaza Eternitatii Tale”

(“Calatorie spre locul inimii”)

“Ca nu spre faradelegi Eu insumi v-am zamislit

Nici pentru minciuna nu v-am dat sufletul Meu,

Zice Domnul,

Ci ca lumea s-o impartasesc cu Frumusetea,

Cu Bunatatea sa o mangai,

Si spre voi in lumina Mea sadindu-va,

Cu Iubirea sa o incununez.”

(“Asa zice Domnul”)

”Soarele divin a navalit inlauntrul  meu si odata cu el intreaga lume umplandu-mi sufletul de caldura, de slava si de lumina”


“Iubirea mea, o Doamne, s-a concentrat in Tine

Si iata-i mult mai multa acum ca la inceput”

(“In crestere”)

“Tu ramai miezul inimii mele Iisuse, samburele viu ce-mi incoltesti eterna viata”


“Ma-nsel eu insumi slove insirand,

Pe cerul de hartie, Tie stele,

Stiind ca in orice clipa, rand cu rand,

Tu, Doamne, Ma citesti pe mine,  nu pe ele”


“Eu nu mai sunt stapan pe condei si nici pe mine, m-am daruit intrutotul lui Dumnezeu”

“Un vultur are cuib in mine

Il simt cum falfaie mereu

Si vulturul precum stiti bine

E pasarea lui Dumnezeu.”

Taina iubirii

„Unirea dintre un barbat si o femeie este precum unirea dintre Cer si Pamant. Iar Cerul si Pamantul dureaza vesnic tocmai datorita acestei comuniuni perfecte. Oamenii au uitat insa acest secret, devenind muritori. Dar cei care-l cunosc au deschisa in fata lor Calea spre Nemurire.”

Cand doi oameni se iubesc, doua lumi isi pun laolalta bogatia si vesnicia. Soarele si Luna asista la aceasta nastere in iubire si spera sa afle un raspuns la asteptarea lor, o minune. De aceea, orice iubire este unica si fagaduinta ei este ca rasaritul soarelui.

Poezia iubirii triumfa asupra realului cotidian, asupra teoriilor, asupra prozei bunului-simt lipsit de viata. Ea vorbeste limba nebunilor dupa Dumnezeu, a celor ce respira in spirit, a celor pe care iubirea omeneasca ii invata sa-l iubeasca pe Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu si iubirea oamenilor nu sunt doua iubiri, ci doua fatete ale aceleiasi iubiri. Iubirea insasi este setea cea mai adanca de Adevar, este glasul insusi al fiintei. Omul valoreaza cat valoreaza obiectul iubirii sale si dorintele inimii lui.

Orice cunoastere provine dintr-o mare iubire.

„Amo, ergo sum” (Iubesc, deci sunt) desemneaza o atitudine originara, innascuta si magnetica. „Ne-ai facut pentru Tine si inima noastra nu-si va gasi odihna pana nu se va odihni intru Tine” marturiseste Sf. Augustin. „Doar pentru Tine traiesc, vorbesc si cant. „Dumnezeu a pus in inima omului dorul de El, de unde acest nume magnific pa care Sf. Grigorie I L-a dat lui Dumnezeu: „Cel pe care il iubeste inima mea.”

Dumnezeu ne-a iubit cel dintai si in aceasta iubire se simte libertatea lui. El ne iubeste pur si simplu si de aceea iubirea este un dar care inspira libertatea propriului nostru raspuns. Oamenii au primit in ei, ca dar, ceva ce vine din libera miscare a inimii lor. Doar aceasta libertate, doar iubirea libera imbraca omul in haina festiva a iubirii divine.

Sfintenia nu este altceva decat setea de nestins, dorul de Dumnezeu. Orice limita contine in esenta ei un dincolo, propria-i transcendenta si de aceea sufletul nu se poate odihni decat in infinitul lui Dumnezeu. Nu este suficient sa ai rugaciunea, trebuie sa devii, sa fii rugaciune, rugaciune intrupata. Nu este suficient sa ai clipe de slavire a lui Dumnezeu, trebuie ca intreaga viata, orice act, orice gest, pana la surasul chipului omenesc sa devina cantec de iubire, ofranda, rugaciune. Sa dai nu ceea ce ai, ci ceea ce esti. Dumnezeu da totul si cere totul. Nu trebuie sa fii ceea ce ai, sa-ti unesti Sinele cu avutia ta, ci sa-ti reduci orice avere la propria fiinta, la propriul Sine; intotdeauna „a avea ” sa treaca in „a fi „.

Iubirea lui Dumnezeu este inceputul, ea precede totul, transcende orice raspuns. In adancul ei, iubirea apare dezinteresata, ca bucuria ce traieste din ea insasi, ca aerul in lumina soarelui. Bucuria isi ajunge ei insisi. Ea contine totul, caci ea este simfonia sensului aflat.

Iubirea traita a omului este initierea necesara in iubirea divina.

In fiecare fiinta iubita se intalneste unica Fiinta iubita, asa cum in fiecare Nume divin se intalnesc toate numele. Frumusetea nu este perceputa ca o manifestare sacra a lui Dumnezeu decat daca iubirea divina este traita intr-o iubire umana, in momente de transfigurare si inaltare. Iubirea dintre barbat si femeie izvoraste din iubirea divina. Nu exista decat o singura iubire, ce metamorfozeaza dorintele efemere in dorinta unica de absolut. Armonia cladita pe iubirea de Dumnezeu nu trece niciodata, nu dispare, ci devine din ce in ce mai profunda. Prezenta lui Dumnezeu nu este straina de atractia pe care o simt indragostitii si intalnirea lor nu este niciodata intamplatoare. Exista in dragoste o clipa curata, cand indragostitii gusta din painea ingerilor si se recunosc prin descoperire directa si fulgeratoare. Asa cum lumina strapunge intunericul, indragostitii se vad unul in celalalt ca intr-o oglinda, caci asa cum in apa chipul raspunde chipului, tot asa inima unui om raspunde inimii altui om.

Iubirea apare atunci cand o putere ascunsa dezvaluie frumusetea pe care ceilalti nu pot sa o perceapa. Ceea ce pentru neinitiati ramane ceva obisnuit si fara nici o taina, pentru indragostit s-a transformat in unic si tainic. Iubirea afla si patrunde in adancurile misterioase, ivirea ei umple si desavarseste fara sa alunge vreodata vraja. Esti iubit asa cum esti, ceea ce iti permite sa accepti si sa primesti propria ta fiinta ca pe un dar. Un om mediocru se descopera geniu atunci cand iubeste. Un cantec venit din insesi radacinile lui poate sa umple universul si sa se inalte in sfere altadata necunoscute.

Iubirea schimba substanta insasi a lucrurilor.

Trecand dincolo de senzual, iubirea da o profunzime deosebita trupului. Clarvazatoare si profetica, ea este mai inainte de toate revelatie. Trebuie sa vezi sufletul celui iubit ca lumina si sa atingi gradul de cunoastere ce nu apartine decat celui care iubeste. In spatele tuturor travestiurilor, iubirea contempla inocenta originara. Miracolul ei anuleaza indepartarea, distanta, singuratatea si ne face sa presimtim unitatea tainica a indragostitilor. Iubitii nu mai sunt doua fiinte separate, ci una singura, ei nu sunt doar uniti, ei „sunt una”, caci iubirea schimba substanta insasi a lucrurilor. Prin iubire, elementul cel mai tenebros se preschimba in lumina, carbonul opac devine diamant stralucitor. Radacina coboara in intunecimi, dar floarea se face lumina si triumf asupra umbrelor.

Aparitia omului incheie creatia gradata a lumii. Omul o umanizeaza, ii da o semnificatie spirituala. In om, diferentierea sexuala isi gaseste sensul si valoarea proprie. In unirile armonioase are loc o spiritualizare progresiva. La ora maturitatii sunt cupluri evocand copacii ale caror ramuri sunt radacini care sorb cerurile. Trupul nu este ceva ce poate fi suprimat de spirit sau redus la tacere, el este sfera in care se intrupeaza spiritul, oferit puterilor sale transfiguratoare. Iubirea inseamna sa-i apartii lui Dumnezeu cu totul. Indragostitii care au inteles acest lucru se roaga:” Fa, Doamne, sa ne iubim pentru a Te iubi pe Tine”.

Cand un barbat se apropie de iubita sa, el trebuie sa aiba un sentiment sacru, ca si cand s-ar duce la un templu, iar cand o femeie se apropie de iubitul ei, ea trebui sa fie plina de adorare, de venerare, ca si cum s-ar afla langa Dumnezeu. Sufletul nu-si atinge intreaga lui realitate decat daruindu-se neincetat celuilalt, pana cand el nu-si mai apartine. Ritualul unirii nu comporta nici o teama de sex, nici o neincredere, nici un dispret. Rugaciunea pentru castitatea iubirii cere insasi minunea transfigurarii erosului. Depasirea, spiritualizarea instinctelor sexuale deschide noi porti prin care iubirea iese vesnic tanara, noua si virgina. Sufletul face trupul sa vibreze, ia trupul se avanta la unison cu dorinta de comuniune a sufletului, asemenea fulgerului care straluceste pentru o clipa in mijlocul noptii, luminand si reveland totul.

Iubirea inalta daruirea fizica la nivelul daruirii spirituale reciproce

Iubirea rupta de spiritual nu ofera decat trupuri din care sufletul lipseste si produce ravagii mentale. Sexualitatea se depaseste prin propria sa simbolistica; simbol al unitatii, ea se transcende spre integritatea spirituala a unei singure fiinte. Viitorul lumii se bazeaza pe plenitudinea trairii de catre iubiti a supranaturalului si a sfinteniei legaturii lor. Esentialul transfigurarii este: nimic nu este inabusit, totul fiind in profunzime prelucrat si orientat. In cursul ascensiunii, energia sexuala se elibereaza de animalitate, ea se umanizeaza si se spiritualizeaza. Sub harul tainei iubirii, viata sexuala este traita fara a aduce nici cea mai mica scadere interioara de nivel. Prin simbolismul ei, ea devine un neprihanit izvor de bucurie imateriala. In frumusetea unui trup, sufletul este insasi forma lui, iar in frumusetea sufletului, ceea ce ne rapeste este insusi chipul lui Dumnezeu. Iubirea inalta daruirea fizica la nivelul daruirii spirituale reciproce si imbogateste toata viata cu armoniile sale. Nimic nu poate fi impus iubirii. Ea nu cunoaste norme, ea cunoaste valorile spirituale, in care libertatea si inspiratia domnesc, si iubirea este cea care le descopera si traieste din revelatiile lor. Iubirea cunoaste abisurile, dar si acele inaltimi de pe care viata se avanta in Imparatie.

Iubirea dumnezeiasca este daruire de sine, abandon, mereu si mereu pentru cel iubit. Realitatea iubirii umane se regaseste in comuniunea dintre om si Dumnezeu, care este unica iubire desavarsita. Sa devii una cu Dumnezeu, sa te unesti cu El, constituie telul suprem al vietii. In comuniunea iubirii, sufletul moare pentru a invia. Trebuie sa te pierzi pentru a te afla. Iubirea nu atinge nemurirea decat depasind fragmentarea persoanei, cenzura sociala, sexualitatea, inaltandu-se dincolo de orice constrangere, in spirit si suverana lui libertate. Iubirea nu poate fi impusa, ea vine dinauntru, din inima. Daruirea sufletului pentru alt om se face pentru ca il iubesti, iar iubirea are suprema putere de a schimba substanta unui destin. „Te iubesc pentru ca te iubesc.”

Cand omul intelege ca este pentru el insusi un dar de sus, el il poate oferi lui Dumnezeu. Fiinta iubita este un dar regesc in care straluceste prezenta lui Dumnezeu. In chipul celuilalt, indragostitul il vede pe Dumnezeu, atingand astfel una dintre cele mai inalte stari ale vietii spirituale in doi. Dante o spune foarte simplu: „Ea il privea pe Dumnezeu, eu il vedeam prin ochii ei si cerul devenise mai albastru.”

Indragostitii traiesc minunea

Barbatul si femeia merg unul spre celalalt, cunoscandu-se unul pe celalalt, revelandu-se unul celuilalt pentru o impreuna inaltare. Nimic nu este necesar sa innobileze sau sa legitimeze acest sens care se impune imparateste prin el insusi.

Femeia are darul ei de a fi, modul ei propriu de existenta, darul de a-si urzi intreaga fiinta din legatura ei aparte cu Dumnezeu, cu ceilalti si cu ea insasi. Mai interiorizata, femeia isi depaseste limitele fiintei pentru a face din aceasta o simfonie pura si limpede. Ea umple lumea cu fiinta sa, cu prezenta ei stralucitoare. Barbatul, dimpotriva, iese din fiinta lui, umple lumea cu energiile lui creatoare, fiind stapan si domn. Langa el, femeia il sustine si il ajuta. Ea ii este deopotriva sora, sotie, mama, fiica, amanta. Femeia, „slava barbatului”, poarta a cerului si a raiului, in curatia ei luminoasa, este ca o oglinda care reflecta chipul barbatului, i-l dezvaluie lui insusi si prin aceasta il corecteaza. Astfel, ea il ajuta pe barbat sa inteleaga si sa realizeze sensul propriei sale fiinte, ea il implineste descifrandu-i destinul, caci prin femeie, barbatul devine mai lesne ceea ce este el.

Barbatul este totdeauna inclinat sa poetizeze femeia si ramane un incorigibil romantic; femeia este cea care iubeste barbatul pentru ceea ce este el si asa cum este el. Femeia, „surasul lui Dumnezeu”, este imaginea sufletului in adoratie, fiinta umana devenita rugaciune. In simbolistica crestina, femeile sunt denumite „altar” si reprezinta rugaciunea. Femeia, prin fiinta-i rugaciune, apara cu acoperamantul ei matern viata, o ia intre mainile ei si o inalta spre Dumnezeu.

Barbatul se prelungeste in lume prin actiune. Femeia o face prin daruirea de sine. Daca barbatului ii este caracteristic verbul „a actiona”, verbul femeii este „a fi”, ceea ce corespunde starii de sfintenie prin excelenta. Sa apere lumea ca mama si sa o purifice ca fecioara, dandu-i acestei lumi un suflet, sufletul ei, aceasta este vocatia oricarei femei. Barbatul patrunde in aceasta lume, o sfinteste si o transforma in Imparatie.

Barbatul este simbolizat prin arc, iar femeia – simfonie – prin lira. Lira este un arc sublimat, arc cu mai multe coarde, ea canta viata. Paternitatii divine, simbol al fiintei lui Dumnezeu, ii raspunde in mod direct maternitatea feminina ca deschidere spirituala a naturii umane, capacitatea ei de a fi receptiva fata de Divin.

Doua suflete astfel unite nu au a se teme de nimic. Cu intelegere, pace si iubire reciproca, indragostitii traiesc minunea. Ei se inalta, la adapostul zidului de nepatruns care ii apara si care este iubirea de Dumnezeu. Calea este stramta, poate cea mai stramta, caci trebuie parcursa in doi. Iubirea ii face mai limpezi ca diamantul; navigatori in plenitudine, ei se indreapta catre slava fara de margini, atragand tot mai mult gratia lui Dumnezeu.

(am prelucrat acest text dupa cartea cu acelasi nume de Paul Evdokimov)

Aducerea aminte de Dumnezeu este rugaciune

Cel ce iubeste pe Domnul isi aduce aminte pururea de El, caci aducerea aminte de Dumnezeu este rugaciune.

Lucrul cel mai pretios pe lume este sa cunoastem pe Dumnezeu si sa intelegem, macar in parte, voia Lui. Cum sa stim daca traim dupa voia lui Dumnezeu? Iata un semn: daca lipsa unui lucru ne intristeaza, daca sufletele noastre ne par prea grele, inseamna ca nu ne-am predat in intregime voii lui Dumnezeu, chiar daca ni se pare ca vietuim dupa voia Lui.

Cea mai buna biserica a lui Dumnezeu este sufletul. Pentru cel ce se roaga in sufletul lui, lumea intreaga devine o biserica, dar lucrul acesta nu e dat tuturor.

Harul lui Dumnezeu da putere de a iubi pe Cel Iubit, sufletul e neincetat atras spre rugaciune si nu poate uita pe Domnul, nici o clipa.

Sufletul traieste multa vreme pe pamant si iubeste frumusetea pamantului, cerul si soarele, marea si raurile, padurile si campiile. Dar, o data ce a cunoscut pe Domnul, nu mai doreste sa vada nimic pamantesc.

Am vazut imparati ai pamantului in slava lor si am pretuit acest lucru. Dar cand sufletul a cunoscut pe Dumnezeu, socoteste nimic toata slava imparatilor; el doreste neincetat pe Domnul si, nesaturat, zi si noapte, nazuieste sa vada pe Cel Nevazut, sa cuprinda pe Cel Necuprins.

Milostive Doamne, lumineaza popoarele pamantului, ca sa Te cunoasca si sa stie cum ne iubesti. Doamne, fa cunoscute tuturor oamenilor iubirea Ta si dulceata Duhului Sfant, ca ei sa uite durerea pamantului, sa paraseasca tot raul, sa se alipeasca de Tine cu iubire si sa poata trai in pace, implinind Sfanta Ta voie spre Slava Ta!

(din scrierile Sfantului Siluan Atonitul)

Traieste viata la varf!

Aceste momente apar atunci cand facem dragoste, cand ne privim copilul dormind, cand contemplam o minunata opera de arta, cand simtim nasterea unei idei noi, in toate momentele de autorealizare, implinire, iluminare, pace si bucurie. Acestea sunt clipe in care procesele noastre mentale se restructureaza pe un nivel superior, care ne permite sa percepem lumea si experientele noastre intr-un mod nou. In cartea sa, “Intre plictiseala si anxietate”, cercetatorul Mihaly Crikszentmihalyi de la Universitatea din Chicago a studiat aceste experiente, numite de psihologul Abraham Maslow “experiente la varf”.

Cautam inaltimile

O caracteristica a experimentelor de varf este senzatia de bine si de fericire. Ne simtim atat de bine incat multi dintre noi si-ar dori sa aiba experiente la varf cat mai frecvent posibil. O mare parte din energia si timpul nostru este afectata unor incercari confuze sau prost directionate de a avea experiente la varf – prin sex, droguri, bani, prestigiu, putere.

Dar experientele la varf nu sunt usor de obtinut. De-a lungul istoriei au existat numeroase metode si tehnici (mai mult sau mai putin inspirate) care sa permita omului sa traiasca asemenea clipe, dar unele dintre ele, pornind de la  o idee de baza gresita, au generat si efecte negative.

Disciplina interioara stricta si practica spirituala ardenta si indelungata sunt absolut necesare pentru a atinge succesul in aceasta cautare interioara. Dar in societatea actuala, sceptica si agitata, numerosi cautatori doresc sa o ia pe scurtatura. Aceste scurtaturi, mergand de la materialismul lacom pana la ocultismul indiferent, ii lasa pe cautatori nesatisfacuti, chiar mai dornici de a avea experiente la varf, decat erau atunci cand au pornit la drum. In final apare lipsa de incredere in existenta acestor experiente si a starilor spirituale inalte, o sarcastica respingere a unor astfel de nivele de dezvoltare mentala, considerate simple autoiluzionari.

Suntem alpinistii sufletelor noastre

Pot oare oamenii sa se ridice singuri catre o ordine interioara mai inalta si chiar sa isi induca la vointa  experiente autentice de varf? Raspunsul apare cand aflam in ce constau componentele placute ale nivelului de varf, iar o data aceste elemente cunoscute, am putea fi capabili sa ne inducem astfel de experiente (sau stari placute) creand componentele necesare.

Unul dintre oamenii de stiinta care a realizat aceasta este Mihaly Crikszentmihalyi de la Universitatea din Chicago. El a concluzionat ca astfel de experiente sunt in mod intrinsec satisfacatoare, cu alte cuvinte le cautam nu pentru o recompensa externa, “nu ca o compensare pentru o dorinta trecuta, nu ca o pregatire pentru necesitatile viitoare, ci ca un proces in desfasurare sau care  ne aduce experiente pline de satisfactii in prezent”.

Pentru a studia acest comportament intrinsec satisfacator, Crikszentmihalyi a studiat comportamentul jucatorilor de sah, al alpinistilor, chirurgilor si al altor oameni care actionau nu pentru o recompensa exterioara, ci pur si simplu din pasiune. El a descoperit ca similaritatea marcanta a tuturor acestor activitati este ca “toate confera practicantilor un sens al descoperirii, al explorarii, al solutionarii problemelor – cu alte cuvinte, un sentiment al noutatii si transformarii”. Rezultatul acestor activitati este nesigur (ca si cum ai explora un “loc misterios”), dar “cel care actioneaza este potential capabil sa le controleze.”

Csikszentmihaly a observat ca acesti oameni isi descriu experientele utilizand aceleasi cuvinte: flux, curgere, unitate, expansiune, armonie. Multi oameni experimenteaza aceasta stare exceptionala in activitati creatoare, in iubire si in timpul experientelor religioase sau mistice. “Unii oameni experimenteaza stari interioare remarcabile, care sunt atat de placute si de puternice, incat ei isi doresc uneori sa paraseasca viata confortabila si sa se dedice cautarii acestor stari.”

Intre plictiseala si anxietate

Pentru a defini mai departe aceasta placuta stare interioara de fluidificare, Csikszentmihalyi a plasat toate activitatile umane pe o scala de schimbare treptata a activitatii. La unul dintre capetele scalei sunt activitatile care nu prezinta nici un fel de transformari sau provocari. La celalalt capat al scalei sunt activitati care sunt atat de schimbatoare sau dificil de realizat incat devin chiar imposibile pentru persoanele angajate in acele activitati. Un exemplu de activitate de primul tip poate fi asteptarea la o coada foarte lunga si care se deplaseaza foarte incet. Un exemplu de al doilea tip poate consta in (in functie de tipologie) a escalada un munte foarte inalt, a da examen dintr-un curs foarte abstract, sau a incarca arma unui dusman.

La un capat al scalei este plictiseala; la celalalt, anxietatea. De aici si titlul cartii doctorului Csikszentmihalyi: “Intre plicti­seala si anxietate”. Pentru o activitate care sa produca aceasta stare de fluidificare si unitate, trebuie sa existe o egalitate intre dificultatea unei provocari si capacitatea de a o depasi. O persoana al carei record la maraton este de patru ore va primi acelasi influx energetic alergand in 3h si 50 min. ca si un campion mondial care ar alerga acelasi traseu in 2h si 9min. Ambii intalnesc provocari si sunt capabili sa le invinga.

Daca omul primeste un influx energetic insuficient (ceea ce corespunde in termenii lui Csikszentmihalyi, plictiselii), ea inceteaza sa creasca si se deterioreaza. Dar daca fluxul energetic prin structura umana este prea mare, fluctuatiile devin prea violente pentru a fi absorbite sau atenuate si structura este destabilizata (ceea ce Csikszentmihalyi numeste anxietate). Intre aceste doua extreme exista o variatie a influxului energetic suficienta pentru a modifica structura si a-i induce schimbari. Intr-un mediu imbogatit cu diversi stimuli, fluxul de energie si materie este suficient pentru a genera in structura noastra mentala si psihica o continua deschidere  catre o ordine mai inalta fara ca lucrurile sa fie fortate. Aceasta stare  este placuta, imbogateste sufletul cu noi nuante, produce o expansiune de flux, intr-o nesfarsita spirala ascendenta a evolutiei  fiintei umane catre o ordine mai inalta.

Iubeste si fii fericit

Iubirea, creativitatea si experientele spirituale inalte sunt legate prin faptul ca ele confera fiintei umane o stare de fluidificare, de unitate cu restul universului, de integrare armonioasa. Aceasta stare, desi placuta, nu este si confortabila pentru un om conservator si care se complace in mediocritate, dar cei cu sufletul si mintea deschise parasesc zona de confort pentru ea, pentru ca acceptand provocarile vietii si urmarind sa le depaseasca, ei se pot cunoaste mai bine si isi pot descoperi chiar sensul si menirea vietii lor. Ei simt astfel ca viata lor devine mult mai plina, mai bogata in semnificatii, in semne si miracole divine. Pe fiecare nivel al vietii exista provocari care ne indeamna sa ne depasim, sa ne transformam, sa fim mai buni, sa descoperim sensul adevarat al existentei noastre. Fiecare le intelege si le accepta atunci cand este pregatit.

Indrazneste sa iti traiesti visele!

Sa ne imaginam ca ne trezim intr-o dimineata, peste 30 de ani, si privim inapoi in viata. Ce vedem? A fost o viata plina de fericire sau una intunecata de suferinta? A fost o viata plina de iubire sau am trait mai tot timpul un sentiment de frica? Revenind in momentul prezent, ne putem da seama ca actiunile noastre de acum ne influenteaza intreaga viata. Nu este niciodata prea tarziu sa ne schimbam in bine modul de a gandi si prin aceasta, sa ne imbogatim intreaga viata cu iubire, cu frumusete, cu armonie, cu forta creatoare. Totul depinde de noi insine!

Suntem creatori ai vietii noastre

Totul in acest univers este energie. Chiar si “nimicul” este tot o forma de energie, nemanifestata. Energia este insasi forta universala a vietii, structurata cu o divina inteligenta in iubire, sunet, culoare, forma. Tot ceea ce noi suntem din punct de vedere fizic, mental, emotional si spiritual are la baza aceasta vibranta forta a vietii, fara varsta, etern transformatoare. Orice moment pe care il traim, orice respiratie pe care o avem, orice gand care ne apare in minte creeaza si recreeaza eterna spirala a vietii si ciclurile manifestarii. Suntem, chiar fara sa stim, creatori activi ai universului in care traim.

Asa cum energia isi poate schimba vibratia, forma, culoarea, sunetul, dar niciodata nu dispare, la fel este si fiinta noastra. Suntem fiinte spirituale eterne, care am ales sa traim pe aceasta planeta, asumandu-ne o existenta umana. Suntem aici pentru a invata, pentru a ne aminti cine suntem cu adevarat, pentru a evolua spre cea mai pura si cea mai inalta vibratie a iubirii si a luminii divine. Drumul pe care mergem poate parea uneori presarat cu obstacole sau plin de suferinta, dar orice eveniment pe care il traim are un scop bine precizat in ordinea universala si o semnificatie divina.

Intelegand cum actioneaza forta vietii in propria noastra fiinta, cum ne influenteaza sanatatea, munca si relatiile noastre, intelegand rolul ei in natura si in Univers, vom intelege si vom accelera implinirea misiunii vietii noastre, oricare ar fi ea, trezind puteri benefice nelimitate la toate nivelurile existentei.

Nu este atat de important ceea ce se petrece, ci cum reactionam la ceea ce se petrece!

In fata aceluiasi eveniment, fiecare om reactioneaza diferit. Un obstacol il opreste pe cel care nu este foarte convins ca va reusi, dar este depasit cu usurinta de cineva care are incredere, este optimist, gandeste pozitiv, si actioneaza cu toata convingerea ca va reusi. Un accident dramatic poate lasa urme profund traumatizante in sufletul unui om, care va fi marcat intreaga viata de frica si angoasa, in timp ce un altul se ridica, isi depaseste durerea si actioneaza ca un  invingator, salvandu-i chiar si pe altii. Un astfel de exemplu este cazul lui Michel Gillibert, care a ramas imobilizat intr-un scaun cu rotile in urma unui accident de aviatie, dar nu si-a pierdut increderea, zambetul si puterea de actiune, si a ajuns ministrul departamentului de probleme ale handicapatilor din Franta.

Nu exista nici un obstacol care sa nu poata fi depasit, nici o suferinta care sa nu poata fi vindecata, nici un vis care sa fi prea mare! Viata nu se opreste pentru nimeni, nici chiar in cele mai dramatice situatii, atunci de ce sa asteptam sa vina altcineva sa actioneze in locul nostru, sa traiasca in locul nostru?

Unii oameni spun ca ei nu au timp sa viseze, deoarece viata este prea dura si plina de suferinta. Si totusi… Deschide-ti ochii sufletului si fii atent la sentimentele tale! Redescopera-ti inima de copil care crede, din tot sufletul, ca orice este posibil. Ai  incredere in tine insuti, depaseste-ti temerile si indrazneste sa iti traiesti viata asa cum intotdeauna ai visat, pentru ca ai cu adevarat puterea de a-ti transforma in bine viata! Orice ai nevoie se gaseste in interiorul tau, chiar acum, pentru ca raspunsurile pe care le cauti se afla in inima ta!

Modificarea semnificatiei unui eveniment ne poate transforma in bine intreaga viata!

In mod subconstient, exista anumite convingeri care ne auto-limiteaza, care ne opresc sa dobandim si sa devenim ceea ce dorim. Iar aceste convingeri gresite se manifesta in viata obisnuita prin sentimente de manie, ura, gelozie, agresivitate, cinism, apatie, invidie, violenta, inchidere sufleteasca etc. Sa incepem prin a ne intreba pe noi insine, oricand simtim una dintre aceste emotii: „De fapt, de ce imi este frica?”. Astfel, atunci cand ne recunoastem fricile, le putem indeparta din viata noastra si vom putea sa redescoperim fericirea.

Toate convingerile si credintele pe care le avem acum sunt bazate pe experiente trecute. In copilarie, ne-am format anumite credinte subconstiente pe care le-am pastrat in viata noastra de adulti. Dar deseori, acestea ne opresc sa fim fericiti. Privind inapoi in copilarie, putem analiza momentele care au avut un impact major asupra noastra si care ne-au influentat viitorul. Intelegandu-le, putem inlocui convingerile de genul: „Nu sunt destul de bun”, „Nu merit sa fiu iubit”, „Trebuie sa am grija de oricine”, „Sunt urat”, „Trebuie sa fac totul de unul singur”, etc., cu altele pozitive: „Merit din plin sa primesc acest loc de munca bine platit”, „Am incredere in oameni”, „Dumnezeu ma ajuta in tot ceea ce am de facut”, „Sanatatea mea este perfecta”, etc.

Totul in viata are intelesul si semnificatia pe care noi o dam, si astfel avem puterea sa ne transformam convingerile. Ne putem schimba viata intr-o secunda, caci totul depinde de o hotarare luata cu toata puterea credintei noastre, de o convingere din toata inima. Indrazneste sa te trezesti la adevarata viata si sa traiesti ca si cum intreaga ta viata ar fi un vis in care orice este posibil… daca tu crezi in el!

„Nu pot schimba directia vantului, dar pot orienta panzele corabiei mele pentru a ajunge intotdeauna la destinatie.” (James Dean)

Cu fiecare hotarare pe are o luam, ne modelam si ne cream destinul.

Gandurile si convingerile ne creeaza viitorul

Sa incetam sa ne mai focalizam asupra a ceea ce nu dorim si sa ne concentram numai asupra a ceea ce dorim cu adevarat sa obtinem in viata! Sa vedem intotdeauna partea plina a paharului si sa apreciem ce am invatat nou si bun in fiecare zi.

Traieste in momentul prezent si mergi hotarat catre scopul pe care ti l-ai propus. Viitorul este in fata ta, traieste-ti viata cu un scop bine precizat, priveste drept inainte si lasa-l pe Dumnezeu sa te ajute, abandonandu-te in fata vointei Sale.  Prin gandurile si convingerile noastre ne cream propria existenta, caci viata este alcatuita in mare masura din hotararile pe care le luam, si din efectele acestora, care ne influenteaza ulterior pe perioade mari de timp. In fiecare moment alegem si decidem asupra modului in care ne traim viata.

Pentru a putea sa ne transformam profund in bine viata, sa incepem prin a raspunde la cateva intrebari:

De ce te trezesti dimineata? Care este scopul vietii tale?

Ce calitate binefacatoare doresti sa dobandesti? Ce stare minunata doresti sa traiesti?

Ce domenii din viata ta ai dori sa transformi, sa imbunatatesti, sa aprofundezi? Aspectul fizic, emotiile, relatiile cu ceilalti, sanatatea, mediul, cariera, evolutia spirituala?

Care sunt pasiunile tale? Ce lucru sau actiune te implineste interior si te face fericit?

Cum iti vezi viitorul? Ce te impiedica sa il ai asa cum il doresti?

Vrei sa fii mai mult decat esti acum? Vrei sa fii mai bun decat esti acum?

Analizeaza cu atentie aceste intrebari si raspunde cu sinceritate la ele. Stabileste-ti scopuri de atins pentru perioade mai scurte sau mai lungi de timp, fixeaza-ti prioritatile, alege calea de parcurs in acest scop, iar apoi treci la actiune!

Orice este posibil daca tu crezi cu putere ca asa se va petrece! Este timpul sa elimini tot ceea ce nu te lasa sa visezi la o viata mai fericita, pentru ca nimic nu este posibil in viata daca tu nu crezi ca acel lucru este posibil! Nimic si nimeni nu se va schimba pana cand tu insuti nu te vei transforma profund! Si poti incepe sa fii fericit chiar aici, chiar in acest moment!

Nu suntem singuri in viata!

Nimeni nu este singur in viata, nici chiar ascetul retras in munti, care nu a vorbit si nu a vazut pe altcineva de ani de zile. El se afla intr-o tainica legatura cu fortele naturii, cu Dumnezeu. Comunicam cu propria fiinta si cu intreg universul in fiecare moment in care respiram, atunci cand suntem treji si atunci cand dormim. Descoperind modul in care interactionam cu lumea inconjuratoare, si urmarind sa il transformam in bine, ne imbunatatim, de fapt, intreaga viata.

Raspunde la urmatoarele intrebari si analizeaza-ti raspunsurile.

Pentru a comunica, ce limbaj folosesti cu familia ta, cu prietenii, cu copiii, cu corpul tau, cu cariera ta, cu sanatatea ta, cu fiinta iubita, cu tine insuti?

Comunici cu adevarat ceea ce esti si ceea ce vrei? Comunici cu iubire sau cu frica? Ti se raspunde cu iubire sau cu frica?

Esti pregatit sa faci un pas in afara zonei tale de confort, sa cresti, sa evoluezi?

Ce ai de pierdut, in afara inchistarilor si limitelor pe care tu insuti ti le-ai impus?

Tot ceea ce ai de facut este sa iti elimini temporar neincrederea in tine insuti, in oameni, pentru ca nu esti niciodata singur decat daca tu alegi sa fii astfel, si sa te deschizi cu tot sufletul catre ceilalti oameni, catre minunea vietii, catre fericire.

Eu sunt responsabila pentru starea mea de sanatate si fericire!

In decembrie 2002, in urma unor analize, am primit diagnosticul de chist ovarian si anexita cronica. Am avut doua chisturi in ovarul drept si unul in cel stang. Aveam permanent dureri foarte mari in zona abdominala inferioara, care se intensificau in timpul ciclului, cand era necesar sa iau algocalmine si sa stau in pat cateva zile. Stiam ca daca nu tratez chisturile, voi ajunge mai tarziu la operatie, asa ca m-am hotarat sa urmez un tratament naturist. Pentru inceput, am avut o perioada de purificare, in care am luat un amestec de plante specific si am tinut un regim alimentar alcalin (non-acid). Dupa trei saptamani, am inceput cura cu spanz, care a durat 21 de zile. Am continuat apoi cu amestecul de plante initial, iar dupa o luna, la ecografie, am constatat bucuroasa ca nu mai aveam chisturile.

In afara de tratamentul propriu-zis cu plante care m-a ajutat foarte mult, a fost esentiala in procesul vindecarii atitudinea interioara cu care l-am abordat. Stiam faptul ca o boala apare datorita unor blocaje sau dezechilibre energetice in organism si am inceput prin a cauta cauzele care determinasera aparitia chisturilor. Datorita unei deceptii sentimentale, slabisem foarte mult, aveam des stari de oboseala, de frig, aproape orice activitate care necesita un anumit efort ma epuiza. Pe acest fond de slabiciune fizica, apareau foarte des stari de manie, irascibilitate, frustrare. Din punct de vedere psihic, eram „la pamant”. Traiam deseori stari de gol sufletesc, momente in care aveam senzatia ca mintea nu ma mai ajuta, ca nu ma mai pot concentra asupra activitatilor pe care le aveam de facut. Incercam sa ascund toate aceste stari proaste sub o aparenta de munca sustinuta, dar astfel nu faceam decat sa le amplific si nici nu ii puteam pacali pe cei din jur ca ma simt bine. In plus, aveam un program de viata destul de dezorganizat, in care nu dadeam importanta modului in care ma hraneam sau perioadelor de odihna. Pe acest fundal dezechilibrat, era evident ca nu puteam rezista mult timp fara ca o anumita afectiune sa nu apara, si aceasta in zona corpului care, din punct de vedere energetic, era cea mai expusa imbolnavirii. Tensiunile foarte mari din zona sexuala au ajuns astfel sa se „materializeze” determinand aparitia chisturilor.

La inceput mi-a fost greu sa recunosc toate aceste stari chiar fata de mine insami, dar treptat m-am acceptat asa cum eram. Am inteles ca nimeni din jurul meu nu este vinovat pentru starile mele proaste, pentru faptul ca m-am imbolnavit, pentru faptul ca sufeream. Am inteles ca doar eu sunt responsabila pentru starea mea de fericire sau nefericire. Doar transformarea mea interioara profunda, a modului meu de a privi lucrurile putea sa ma ajute. Si am urmarit sistematic sa aplic tot ceea ce cunosteam pentru a ma vindeca.

Am inceput prin a fi constanta si perseverenta in luarea plantelor recomandate. De patru ori pe zi, timp de 10-15 minute, tineam sub limba pulberea de plante. Initial nu simteam nici un efect, dar am continuat constiincioasa sa le iau, vizualizand interior cum energia lor binefacatoare se transfera organismului meu. Apoi, regimul alimentar alcalin m-a ajutat sa ma linistesc, sa micsorez treptat agitatia interioara si nervozitatea. Abia dupa ce am eliminat din dieta anumite condimente si alimente mi-am dat seama cat de mult este influentata starea psihica de modul in care ne hranim, desi teoretic aceste lucruri imi erau deja cunoscute.

Am lucrat cu idei forta prin care urmaream sa imi amplific increderea in mine, optimismul, forta interioara, credinta in vindecare. De fiecare data cand ma surprindeam ca iar am ganduri pesimiste sau stari de manie, repetam cu convingere din ce in ce mai mare o idee pozitiva sau urmaream sa imi amintesc un peisaj frumos si linistit, care ma impresionase foarte mult.

Am urmarit sa aflu mai multe despre tratamentul acestei boli in traditiile orientale, si apoi, cu ajutorul tehnicilor yoga si metodei de relaxare yoghina completa, am inceput treptat sa acumulez energie in organism si astfel sa depasesc mai usor momentele de slabiciune. Prin rugaciune si meditatie, am urmarit sa privesc situatia in care ma aflam dintr-un punct de vedere superior, si am inteles ca o boala nu poate sa apara atunci cand exista o stare de armonie interioara.

Bucuria mea a fost foarte mare atunci cand am aflat rezultatul ultimei ecografii. Desi anexita nu a fost complet vindecata, faptul ca nu au mai aparut chisturile mi-a intarit credinta in faptul ca pot sa ma vindec, ca pot sa imi transform definitiv viata in bine, in toate domeniile, prin puterea mintii si a spiritului.

Primavara iubirii

De cate ori am visat peste iarna la bucuria soarelui tanar, la lumina verde a naturii indragostite, la cantecul plin de dor al cerului? Natura revine la viata, dar sufletul nostru cat de viu este oare?

Renasterea care ne face cu adevarat sufletul viu are loc, de fapt, in adancul inimii noastre. Indiferent cate primaveri ne asalteaza, daca inima noastra este goala si sufletul obosit, nu vom simti adierea mis­teri­oasa si tacuta a iubirii. Indiferent cate primaveri numaram, noi avem varsta bunatatii noastre, a daruirii si a iubirii pe care o traim. Viata noastra poate fi rugaciune, ardere si ofranda  pentru Dumnezeu, dar cati dintre noi se gandesc sa impartaseasca dorul de inalt al sufletului?

Este primavara si se apropie sarbatoarea Invierii lui Iisus. Pentru fiecare dintre noi acest moment poate fi o adevarata reinviere a sufletului, un miracol al deschiderii cerului inimii. Este mult prea simplu sa ne lasam acaparati de grijile si preocuparile lumesti, este banal sa ne plangem de “nedreptatile” vietii, dar sa nu uitam dorul adevarat si profund pentru frumusete si viata. Acest dor ne cheama, cu o voce plina de mister, din inaltul cel mai inalt al fiintei noastre, ne face vii si da sens existentei noastre.

Iar daca, orbiti de vanele iluzii ale lumii, inchidem ochii in fata adevaratei lumini a spiritului si ne acoperim urechile sa nu mai auzim chemarea tainica a cerurilor, ne impietrim astfel pe noi insine, lumea noastra va deveni o lume de stanci si bolovani, o lume stearpa, lipsita de apa vie a iubirii si a frumusetii. Zborul nostru va fi uitat, iar aripile vor deveni inutile.

Iata de ce efervescenta primaverii stralucitoare si proaspete ne poate trezi din nou in suflet aspiratia catre supremul zbor, catre eterna iubire, dorul de lumina.  Sa ne lasam inima cuprinsa de fericirea pomilor infloriti, sa ne abandonam in imbratisarea pamantului, sa ascultam linistea izvoarelor si sa ne amintim ca toate aceste minuni sunt posibile pentru ca, in eternitate, iubirea le-a dat viata.

Si ce ar fi sa nu mai asteptam ca doar o anumita sarbatoare crestina sa ne apropie mai mult de Dumnezeu, ce-ar fi sa inviem cu fiecare clipa locul pe unde trecem, oamenii pe care ii intalnim?

Ce-ar fi sa ne oprim putin din iuresul halucinant al unei vieti inutile, sa ne privim pentru prima oara cu adevarat in oglinda si sa ne indragostim de propriile suflete inflorite? Sa il privim cu adevarat pe cel pe langa care am trecut de atatea ori indiferenti pana acum si sa ne bucuram impreuna cu el…

Cum ar fi oare lumea daca fiecare zi ar fi o renastere a fiecarui suflet?

Cat de frumoasa ar fi lumea daca fiecare om ar renunta sa isi demonstreze micul “adevar” si s-ar cuceri pe sine insusi, s-ar inalta pana la culmile insorite ale sufletului sau? Daca fiecare om ar avea curajul sa se abandoneze fericirii care bate la portile inimii sale si s-ar darui zborului?

Trezeste-te, suflete, si daruieste-te luminii. Si astfel, vei deveni lumina indragostita de lumina.