Muntele este inaltul si adancul…

„Muntele este inaltul si adancul  (…). Muntele e asadar aceasta priveliste in care intru tot mai adanc si care la randul ei intra si ea in mine”. – Lucian Blaga

„Muntii sunt marile catedrale ale pamantului: ziduri de stanci, mozaic de flori, coruri de izvoare, altar de zapada, bolta de stele.” – John Ruskin

„Ascensiunea este o neasemuita si de nedescris bucurie a trupului si spiritului.” – Guido Rey

Anunțuri

Mereu pădurea…

Duminica, am fost intr-o excursie in padurile din jurul Brasovului. Asa cum am mai scris aici, padurea este ca o catedrala pentru mine. Pe drum, pe carare, m-am oprit de cateva ori si am ascultat pur si simplu.
Tacere.
Tril de pasare.
Tacere.
Fosnet de frunza leganata spre pamant.
Tacere.
Ciocanitoare.
Tacere.
Izvor zglobiu si rasunator.
Tacere.
In acea tacere si maretie a padurii, era pace. Era liniste. Copacii, pasarile iarba, insectele, fiecare isi avea locul bine stabilit si ritmul propriu, firesc.
Cand las padurea sa imi intre in suflet, devin mareata, ampla, vasta, ca ea. De acolo, din acea vastitate si profunzime a tacerii, problemele cotidiene isi gasesc o solutie simpla, frumoasa, evidenta.
Ma duc deseori la intalnire cu padurea mea draga. Ea imi readuce frumusetea tacerii in suflet si imi aminteste perspectiva justa in viata mea. Ma simt una cu ea, una cu pacea, cu linistea. Ma simt intreaga, completa, vasta. Si vad lucrurile la adevarata lor valoare.
Nimic nu mai e grav, dramatic, coplesitor. Totul e firesc, simplu, frumos. Este pur si simplu.

Cititorule, care sunt locurile sau momentele care iti aduc o asemenea pace in suflet, cand te simti acasa, cu sufletul linistit si cuprinzător, cand simti ca Dumnezeu priveste prin ochii tai, respira, se misca, aude, gandeste prin tine?

Petunia curajoasa

In centrul orasului, o petunie mica mi-a atras atentia. Era inconjurata complet de asfalt, la baza unei cladiri vechi, in partea de nord, fara sa vada soarele, cu radacina ascunsa intre burlan si perete. Ma si mir cum s-a putut aduna acolo o mana de praf pentru ca samanta curajoasa sa prinda radacina.  Avea o singura floare, mandra si deschisa. Pura si simpla.

Deasupra ei, doua etaje pline de muscate curgătoare, zglobii, isi scuturau petalele, umpland trotuarul cu scantei rosii. Nici nu aveau cum sa observe petunia frumoasa si smerita.  Privirea  mea a fost intai atrasa de bogatia rosie si vesela de deasupra. Si eu, abia am observat floarea mica, ascunsa langa burlan.

M-a impresionat perseverenta si curajul ei de a nu se da batuta, desi nu vedea direct soarele, desi avea putin praf la radacina si nu pamant, desi era singura.

Daca o simpla petunie a putut supravietui si inflori in conditii atat de vitrege si a adus bucurie cuiva (adica mie) prin simpla ei prezenta , un om, care e mult mai mult decat o petunie, de ce nu ar putea?

Cerul senin din sufletele noastre

Lucrez la o carte despre non-dualitate. Am ascultat, am citit, am meditat de-a lungul timpului asupra acestor notiuni, iar acum, citind aceasta noua carte, am avut o strafulgerare de intelegere. Celor care pun diferite intrebari legate de practica spirituala, autorul le raspunde si se se reintoarce mereu la reamintirea esentei tuturor: prezenta-constienta cum o numeste el, acea stare constienta de a fi care nu e separata niciodata de propria ta fiinta. Nu poti sa spui ca nu existi, stii mereu ca existi, si de aici apar raspunsurile la toate problemele, situatiile vietii. De fapt, toate coexista simultan, nu se exclud:  tu existi, gandurile, probleme exista, si in acelasi timp ele nu tulbura cu nimic existenta ta adevarata.

Am citit cartea, am terminat-o, am lasat-o deoparte. Iar dupa cateva zile, am (re)descoperit ca aveam in mine o noua stare: simteam mereu ca am in mine un cer senin, imaculat, profund, pur, plin de pace, care nu este tulburat de nimic, desi am ganduri, trec prin situatii diverse, etc.  Acea stare de a fi mereu, dincolo de nori, de ploaie, de soare sau stele, metaforic vorbind, e cerul imens, tacut si linistit.  Asa sunt eu, asa sunt toti oamenii, asa e tot ce traieste, tot ce exista, totul are in fundal acest infinit indescriptibil, un cer de pace, liniste si firesc.

Ce bine ar fi daca am reusi sa simtim cu totii, mereu, acest cer senin din sufletele noastre, de dincolo de sufletele noastre, sa vedem si cerul senin din oamenii din jur, din cei dragi, din cei necunoscuti, din cei care au nevoie de mangaierea noastra, sa le aratam si lor ca au si ei acest cer senin in inima. Cer senin, atotcuprinzator, atatpatrunzator, care ramane mereu senin, neatins de nori.

Soare tanar

In fiecare dimineata, daca nu e innorat, soarele ma trezeste inaltandu-se in tacere de dupa deal.  Uneori ma trezesc inaintea lui si il astept in liniste sa apara la intalnire. Nu e nevoie de cuvinte. Doar pasarile imi canta bucuria si linistea pe care le simt in mangaierea proaspata a diminetii.

Buna dimineata, soare!

Buna dimineata, bucurie!

Buna dimineata, frumusete!

Bucurie

Multumesc lui Dumnezeu ca exist, ca pot gandi, ca pot iubi, ca pot visa, ca mi-e dor si sunt fericita!

Respiratia e vie in mine si nu stiu daca eu sunt cea care respir sau universul respira prin mine?

Traiesc bucurie si nu stiu daca eu ma bucur sau universul se bucura prin mine?

Gandesc si nu stiu daca e gandul meu sau gandul lui Dumnezeu ma traieste?

De fapt, cine sunt eu?

E atata bucurie in mine, simt ca parca da pe dinafara si totusi nu e nici un in afara. Bucuria se rostogoleste in valuri in interiorul meu, nu o pot masura, nu o pot gandi, e doar bucurie si eu exist datorita ei. Tot ce vad, tot ce simt, tot ce gandesc e plin de bucurie, e ca un zambet peste tot, in tot si in toate.

Si nu am cuvinte sa multumesc lui Dumnezeu ca a creat atata bucurie.  Doar ma minunez si ma bucur.

Linistea alba

Ninge. Fulgii mari si linistiti cad in tacere. Se asterne linistea, se asterne albul, se asterne zapada. E atata liniste in inima mea cand ninge! Parca tace tot universul si asculta fosnetul fulgilor de zapada.  E o tacere alba, inalta, care te absoarbe spre cerul plin de taceri albe. Respir tacere, respir alb, tacerea ma respira, ma traieste, ma face o tacere.

Padure si liniste

Am fost ieri la plimbare in padure. Era liniste, mirosea a iarna. Si a inceput sa bata vantul. Totul era atat de liber, de firesc,  „la locul lui”.  Frunzele uscate tremurau jucause pe crengi, iar copacii scartaiau leganandu-se in vant.Din cand in cand, picaturi de zapada moale cadeau pe mine, le auzeam fosnetul cand se cufundau in zapada de pe jos.

Ma simteam acasa, in acea libertate si maretie a padurii. Mi-am adus aminte ca nici un fir de iarba nu se clinteste fara voia lui Dumnezeu.  Si am simtit altfel padurea, vantul, linistea, ca fiind chiar voia lui Dumnezeu. Asa trebuie sa fie. Imi simteam inima plina, si mi-au dat lacrimile de dor, de recunostinta pentru frumusete, pentru dor, pentru firescul lucrurilor.