E totul rânduit – George Tarnea

Cum să trăieşti frumos fără iubire,
Cum să visezi, să umbli, ori să zbori,
Cum să cuprinzi neliniştea din zori
Şi pacea din amurg dintr-o privire?

Cum să înoti prin mările de flori,
Cum să te bucuri de întreaga fire
Şi viaţa ta să-şi afle împlinire
Fără minunea care dă fiori?

E totul rânduit să se întample-
Cu simplitatea unei adieri-
Când de lumină sufletul se umple.

Rabindranath Tagore – poezii

Fii gata, inima mea

fii gata, inima mea
si-avanta-te-nainte
lasa-i sa intarzie pe cei ce vor
numele tau a fost strigat
in cerul diminetii.
bobocului de noapte-i este dor de roua
dar floarea inflorita striga
dupa libertatea luminii.
sparge-ti invelisul, inima mea
si-avanta-te-nainte!

–––––––––

Inima mea, pasăre din sălbăticie şi-a găsit cerul în ochii tăi.
Ochii tăi sunt leagănul zorilor, ochii tăi sunt împărăţia stelelor.
Cântecele mele se pierd în adâncul ochilor tăi.
Lasă-mă să mă înalţ în aceste două ceruri în uriaşa lor singurătate.
Lasă-mă doar norii să le spintec, să le-mprăştii vâsliri de aripi
în strălucirea lor plină de soare.

––––––––––

Viaţa vieţii mele, mereu mă voi sili să-mi păstrez trupul curat, ştiind că pe fiecare mădular odihneşte atingerea Ta de viaţă dătătoare.
Mereu mă voi sili să păzesc de toată înşelăciunea cugetul meu, ştiind că Tu eşti Adevărul care deşteaptă lumina minţii în sufletul meu.
Mereu mă voi sili să frâng răutatea inimii mele şi să ţin în floare iubirea mea, ştiind că ai lăcaşul Tău în cel mai ascuns altar al inimii mele.
Iar truda mea va fi să Te descopăr prin faptele mele, ştiind că puterea Ta îmi dă tărie să lucrez.

–––––––-

Iubire, tu mi-ai colorat gândurile şi ritmurile

Iubire, tu mi-ai colorat gândurile şi ritmurile
cu cele din urmă răsfrângeri ale măreţiei tale,
tu ai transfigurat viaţa mea prin frumuseţea apropiată a morţii.

Aşa cum apusul de soare lasă să întrezărim puţin
din paradis,
tu mi-ai schimbat suferinţa în extaz suprem.

Prin vraja ta, Iubire,
viaţa şi moartea au devenit pentru mine
o singură nemărginită uimire!

Lucian Blaga – Lumina

Lumina ce-o simt
navalindu-mi in piept cand te vad,
oare nu e un strop din lumina
creata in ziua dintai,
din lumina aceea-nsetata adanc de viata?

Nimicul zacea-n agonie
cand singur plutea-ntuneric si dat-a
un semn Nepatrunsul:
„Sa fie lumina!”

O mare
si-un vifor nebun de lumina
facutu-s-a-n clipa:
o sete era de pacate, de-aventuri, de doruri, de patimi,
o sete de lume si soare.

Dar unde-a pierit orbitoarea
lumina de-atunci – cine stie?

Lumina ce-o simt navalindu-mi
in piept cand te vad – minunato,
e poate ca ultimul strop
din lumina creata in ziua dintai.

Sonetul XLIII – Elisabeth Browning

Cum te iubesc? Sa-ncerc o-nsiruire.
Adanc si larg si-nalt, atat cat poate
Atinge al meu suflet cand strabate
Spre gratie, spre tot, spre nesfarsire.
Si te iubesc cu zilnica iubire,
In pasnic fel, în zori, pe scapatate –
Si slobod, cum te lupti pentru dreptate,
Curat, asa cum fugi de lingusire.
Si te iubesc cu patima avuta
In vechi dureri si cu credinta care
Parea, cu sfinti copilaresti, pierduta.
Si te iubesc cu zambet, plans, suflare,
Cu viata mea! – si Domnul de-mi ajuta
Te voi iubi în moarte si mai tare.

Despre Casatorie – “Profetul” de Kahlil Gibran

„Atunci Almitra vorbi din nou si spuse, Si despre Casatorie, stapâne?

Si el raspunse zicând:

V-ati nascut impreuna si impreuna veti fi intotdeauna.
Veti fi impreuna cand albele aripi ale mortii va vor risipi zilele.
Ah, veti fi impreuna chiar in memoria tacuta a lui Dumnezeu.
Dar sa lasati spatii in impreunarea voastra.
Si lasati vanturile raiului sa danseze printre voi.

Iubiti-va unul pe altul, dar nu faceti din iubire o legatura:
Mai bine lasati o mare miscatoare intre tarmurile sufletelor voastre.
Umpleti-va unul altuia cupele, dar nu beti din aceeasi cupa.
Dati-va unul altuia din painea voastra, dar nu mancati din aceeasi felie.
Cantati si dansati impreuna si fiti bucurosi, dar fiecare din voi sa fie singur,
Asemenea strunelor lautei care stau singure, desi vibreaza cu aceeasi muzica.

Daruiti-va inima unul altuia, dar nu spre pastrare,
Caci numai mana Vietii va poate incapea inimile.
Si stati impreuna, dar nu prea aproape unul de altul.
Caci stalpii templului stau la distanta unul de altul,
Iar stejarul si chiparosul nu cresc unul in umbra celuilalt.”

(Kahlil Gibran, Profetul)

Vasile Voiculescu despre iubire si Dumnezeu

“Locul inimii noastre? Cine-l stie? Cati il cer?

Vartejul cugetelor nu-i chip sa ne poarte…

Locul inimii noastre salasluieste in cer

Si-n el lumina lina a Celui far-de moarte.

Domne, spre locul: inimii noastre? Inimii Tale? Indrepteaza

Pasii rugaciunii obosita de cale

Acolo unde deodata mintea se desteapta treaza,

In amiaza Eternitatii Tale”

(“Calatorie spre locul inimii”)

“Ca nu spre faradelegi Eu insumi v-am zamislit

Nici pentru minciuna nu v-am dat sufletul Meu,

Zice Domnul,

Ci ca lumea s-o impartasesc cu Frumusetea,

Cu Bunatatea sa o mangai,

Si spre voi in lumina Mea sadindu-va,

Cu Iubirea sa o incununez.”

(“Asa zice Domnul”)

”Soarele divin a navalit inlauntrul  meu si odata cu el intreaga lume umplandu-mi sufletul de caldura, de slava si de lumina”


“Iubirea mea, o Doamne, s-a concentrat in Tine

Si iata-i mult mai multa acum ca la inceput”

(“In crestere”)

“Tu ramai miezul inimii mele Iisuse, samburele viu ce-mi incoltesti eterna viata”


“Ma-nsel eu insumi slove insirand,

Pe cerul de hartie, Tie stele,

Stiind ca in orice clipa, rand cu rand,

Tu, Doamne, Ma citesti pe mine,  nu pe ele”


“Eu nu mai sunt stapan pe condei si nici pe mine, m-am daruit intrutotul lui Dumnezeu”

“Un vultur are cuib in mine

Il simt cum falfaie mereu

Si vulturul precum stiti bine

E pasarea lui Dumnezeu.”

Taina iubirii

„Unirea dintre un barbat si o femeie este precum unirea dintre Cer si Pamant. Iar Cerul si Pamantul dureaza vesnic tocmai datorita acestei comuniuni perfecte. Oamenii au uitat insa acest secret, devenind muritori. Dar cei care-l cunosc au deschisa in fata lor Calea spre Nemurire.”

Cand doi oameni se iubesc, doua lumi isi pun laolalta bogatia si vesnicia. Soarele si Luna asista la aceasta nastere in iubire si spera sa afle un raspuns la asteptarea lor, o minune. De aceea, orice iubire este unica si fagaduinta ei este ca rasaritul soarelui.

Poezia iubirii triumfa asupra realului cotidian, asupra teoriilor, asupra prozei bunului-simt lipsit de viata. Ea vorbeste limba nebunilor dupa Dumnezeu, a celor ce respira in spirit, a celor pe care iubirea omeneasca ii invata sa-l iubeasca pe Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu si iubirea oamenilor nu sunt doua iubiri, ci doua fatete ale aceleiasi iubiri. Iubirea insasi este setea cea mai adanca de Adevar, este glasul insusi al fiintei. Omul valoreaza cat valoreaza obiectul iubirii sale si dorintele inimii lui.

Orice cunoastere provine dintr-o mare iubire.

„Amo, ergo sum” (Iubesc, deci sunt) desemneaza o atitudine originara, innascuta si magnetica. „Ne-ai facut pentru Tine si inima noastra nu-si va gasi odihna pana nu se va odihni intru Tine” marturiseste Sf. Augustin. „Doar pentru Tine traiesc, vorbesc si cant. „Dumnezeu a pus in inima omului dorul de El, de unde acest nume magnific pa care Sf. Grigorie I L-a dat lui Dumnezeu: „Cel pe care il iubeste inima mea.”

Dumnezeu ne-a iubit cel dintai si in aceasta iubire se simte libertatea lui. El ne iubeste pur si simplu si de aceea iubirea este un dar care inspira libertatea propriului nostru raspuns. Oamenii au primit in ei, ca dar, ceva ce vine din libera miscare a inimii lor. Doar aceasta libertate, doar iubirea libera imbraca omul in haina festiva a iubirii divine.

Sfintenia nu este altceva decat setea de nestins, dorul de Dumnezeu. Orice limita contine in esenta ei un dincolo, propria-i transcendenta si de aceea sufletul nu se poate odihni decat in infinitul lui Dumnezeu. Nu este suficient sa ai rugaciunea, trebuie sa devii, sa fii rugaciune, rugaciune intrupata. Nu este suficient sa ai clipe de slavire a lui Dumnezeu, trebuie ca intreaga viata, orice act, orice gest, pana la surasul chipului omenesc sa devina cantec de iubire, ofranda, rugaciune. Sa dai nu ceea ce ai, ci ceea ce esti. Dumnezeu da totul si cere totul. Nu trebuie sa fii ceea ce ai, sa-ti unesti Sinele cu avutia ta, ci sa-ti reduci orice avere la propria fiinta, la propriul Sine; intotdeauna „a avea ” sa treaca in „a fi „.

Iubirea lui Dumnezeu este inceputul, ea precede totul, transcende orice raspuns. In adancul ei, iubirea apare dezinteresata, ca bucuria ce traieste din ea insasi, ca aerul in lumina soarelui. Bucuria isi ajunge ei insisi. Ea contine totul, caci ea este simfonia sensului aflat.

Iubirea traita a omului este initierea necesara in iubirea divina.

In fiecare fiinta iubita se intalneste unica Fiinta iubita, asa cum in fiecare Nume divin se intalnesc toate numele. Frumusetea nu este perceputa ca o manifestare sacra a lui Dumnezeu decat daca iubirea divina este traita intr-o iubire umana, in momente de transfigurare si inaltare. Iubirea dintre barbat si femeie izvoraste din iubirea divina. Nu exista decat o singura iubire, ce metamorfozeaza dorintele efemere in dorinta unica de absolut. Armonia cladita pe iubirea de Dumnezeu nu trece niciodata, nu dispare, ci devine din ce in ce mai profunda. Prezenta lui Dumnezeu nu este straina de atractia pe care o simt indragostitii si intalnirea lor nu este niciodata intamplatoare. Exista in dragoste o clipa curata, cand indragostitii gusta din painea ingerilor si se recunosc prin descoperire directa si fulgeratoare. Asa cum lumina strapunge intunericul, indragostitii se vad unul in celalalt ca intr-o oglinda, caci asa cum in apa chipul raspunde chipului, tot asa inima unui om raspunde inimii altui om.

Iubirea apare atunci cand o putere ascunsa dezvaluie frumusetea pe care ceilalti nu pot sa o perceapa. Ceea ce pentru neinitiati ramane ceva obisnuit si fara nici o taina, pentru indragostit s-a transformat in unic si tainic. Iubirea afla si patrunde in adancurile misterioase, ivirea ei umple si desavarseste fara sa alunge vreodata vraja. Esti iubit asa cum esti, ceea ce iti permite sa accepti si sa primesti propria ta fiinta ca pe un dar. Un om mediocru se descopera geniu atunci cand iubeste. Un cantec venit din insesi radacinile lui poate sa umple universul si sa se inalte in sfere altadata necunoscute.

Iubirea schimba substanta insasi a lucrurilor.

Trecand dincolo de senzual, iubirea da o profunzime deosebita trupului. Clarvazatoare si profetica, ea este mai inainte de toate revelatie. Trebuie sa vezi sufletul celui iubit ca lumina si sa atingi gradul de cunoastere ce nu apartine decat celui care iubeste. In spatele tuturor travestiurilor, iubirea contempla inocenta originara. Miracolul ei anuleaza indepartarea, distanta, singuratatea si ne face sa presimtim unitatea tainica a indragostitilor. Iubitii nu mai sunt doua fiinte separate, ci una singura, ei nu sunt doar uniti, ei „sunt una”, caci iubirea schimba substanta insasi a lucrurilor. Prin iubire, elementul cel mai tenebros se preschimba in lumina, carbonul opac devine diamant stralucitor. Radacina coboara in intunecimi, dar floarea se face lumina si triumf asupra umbrelor.

Aparitia omului incheie creatia gradata a lumii. Omul o umanizeaza, ii da o semnificatie spirituala. In om, diferentierea sexuala isi gaseste sensul si valoarea proprie. In unirile armonioase are loc o spiritualizare progresiva. La ora maturitatii sunt cupluri evocand copacii ale caror ramuri sunt radacini care sorb cerurile. Trupul nu este ceva ce poate fi suprimat de spirit sau redus la tacere, el este sfera in care se intrupeaza spiritul, oferit puterilor sale transfiguratoare. Iubirea inseamna sa-i apartii lui Dumnezeu cu totul. Indragostitii care au inteles acest lucru se roaga:” Fa, Doamne, sa ne iubim pentru a Te iubi pe Tine”.

Cand un barbat se apropie de iubita sa, el trebuie sa aiba un sentiment sacru, ca si cand s-ar duce la un templu, iar cand o femeie se apropie de iubitul ei, ea trebui sa fie plina de adorare, de venerare, ca si cum s-ar afla langa Dumnezeu. Sufletul nu-si atinge intreaga lui realitate decat daruindu-se neincetat celuilalt, pana cand el nu-si mai apartine. Ritualul unirii nu comporta nici o teama de sex, nici o neincredere, nici un dispret. Rugaciunea pentru castitatea iubirii cere insasi minunea transfigurarii erosului. Depasirea, spiritualizarea instinctelor sexuale deschide noi porti prin care iubirea iese vesnic tanara, noua si virgina. Sufletul face trupul sa vibreze, ia trupul se avanta la unison cu dorinta de comuniune a sufletului, asemenea fulgerului care straluceste pentru o clipa in mijlocul noptii, luminand si reveland totul.

Iubirea inalta daruirea fizica la nivelul daruirii spirituale reciproce

Iubirea rupta de spiritual nu ofera decat trupuri din care sufletul lipseste si produce ravagii mentale. Sexualitatea se depaseste prin propria sa simbolistica; simbol al unitatii, ea se transcende spre integritatea spirituala a unei singure fiinte. Viitorul lumii se bazeaza pe plenitudinea trairii de catre iubiti a supranaturalului si a sfinteniei legaturii lor. Esentialul transfigurarii este: nimic nu este inabusit, totul fiind in profunzime prelucrat si orientat. In cursul ascensiunii, energia sexuala se elibereaza de animalitate, ea se umanizeaza si se spiritualizeaza. Sub harul tainei iubirii, viata sexuala este traita fara a aduce nici cea mai mica scadere interioara de nivel. Prin simbolismul ei, ea devine un neprihanit izvor de bucurie imateriala. In frumusetea unui trup, sufletul este insasi forma lui, iar in frumusetea sufletului, ceea ce ne rapeste este insusi chipul lui Dumnezeu. Iubirea inalta daruirea fizica la nivelul daruirii spirituale reciproce si imbogateste toata viata cu armoniile sale. Nimic nu poate fi impus iubirii. Ea nu cunoaste norme, ea cunoaste valorile spirituale, in care libertatea si inspiratia domnesc, si iubirea este cea care le descopera si traieste din revelatiile lor. Iubirea cunoaste abisurile, dar si acele inaltimi de pe care viata se avanta in Imparatie.

Iubirea dumnezeiasca este daruire de sine, abandon, mereu si mereu pentru cel iubit. Realitatea iubirii umane se regaseste in comuniunea dintre om si Dumnezeu, care este unica iubire desavarsita. Sa devii una cu Dumnezeu, sa te unesti cu El, constituie telul suprem al vietii. In comuniunea iubirii, sufletul moare pentru a invia. Trebuie sa te pierzi pentru a te afla. Iubirea nu atinge nemurirea decat depasind fragmentarea persoanei, cenzura sociala, sexualitatea, inaltandu-se dincolo de orice constrangere, in spirit si suverana lui libertate. Iubirea nu poate fi impusa, ea vine dinauntru, din inima. Daruirea sufletului pentru alt om se face pentru ca il iubesti, iar iubirea are suprema putere de a schimba substanta unui destin. „Te iubesc pentru ca te iubesc.”

Cand omul intelege ca este pentru el insusi un dar de sus, el il poate oferi lui Dumnezeu. Fiinta iubita este un dar regesc in care straluceste prezenta lui Dumnezeu. In chipul celuilalt, indragostitul il vede pe Dumnezeu, atingand astfel una dintre cele mai inalte stari ale vietii spirituale in doi. Dante o spune foarte simplu: „Ea il privea pe Dumnezeu, eu il vedeam prin ochii ei si cerul devenise mai albastru.”

Indragostitii traiesc minunea

Barbatul si femeia merg unul spre celalalt, cunoscandu-se unul pe celalalt, revelandu-se unul celuilalt pentru o impreuna inaltare. Nimic nu este necesar sa innobileze sau sa legitimeze acest sens care se impune imparateste prin el insusi.

Femeia are darul ei de a fi, modul ei propriu de existenta, darul de a-si urzi intreaga fiinta din legatura ei aparte cu Dumnezeu, cu ceilalti si cu ea insasi. Mai interiorizata, femeia isi depaseste limitele fiintei pentru a face din aceasta o simfonie pura si limpede. Ea umple lumea cu fiinta sa, cu prezenta ei stralucitoare. Barbatul, dimpotriva, iese din fiinta lui, umple lumea cu energiile lui creatoare, fiind stapan si domn. Langa el, femeia il sustine si il ajuta. Ea ii este deopotriva sora, sotie, mama, fiica, amanta. Femeia, „slava barbatului”, poarta a cerului si a raiului, in curatia ei luminoasa, este ca o oglinda care reflecta chipul barbatului, i-l dezvaluie lui insusi si prin aceasta il corecteaza. Astfel, ea il ajuta pe barbat sa inteleaga si sa realizeze sensul propriei sale fiinte, ea il implineste descifrandu-i destinul, caci prin femeie, barbatul devine mai lesne ceea ce este el.

Barbatul este totdeauna inclinat sa poetizeze femeia si ramane un incorigibil romantic; femeia este cea care iubeste barbatul pentru ceea ce este el si asa cum este el. Femeia, „surasul lui Dumnezeu”, este imaginea sufletului in adoratie, fiinta umana devenita rugaciune. In simbolistica crestina, femeile sunt denumite „altar” si reprezinta rugaciunea. Femeia, prin fiinta-i rugaciune, apara cu acoperamantul ei matern viata, o ia intre mainile ei si o inalta spre Dumnezeu.

Barbatul se prelungeste in lume prin actiune. Femeia o face prin daruirea de sine. Daca barbatului ii este caracteristic verbul „a actiona”, verbul femeii este „a fi”, ceea ce corespunde starii de sfintenie prin excelenta. Sa apere lumea ca mama si sa o purifice ca fecioara, dandu-i acestei lumi un suflet, sufletul ei, aceasta este vocatia oricarei femei. Barbatul patrunde in aceasta lume, o sfinteste si o transforma in Imparatie.

Barbatul este simbolizat prin arc, iar femeia – simfonie – prin lira. Lira este un arc sublimat, arc cu mai multe coarde, ea canta viata. Paternitatii divine, simbol al fiintei lui Dumnezeu, ii raspunde in mod direct maternitatea feminina ca deschidere spirituala a naturii umane, capacitatea ei de a fi receptiva fata de Divin.

Doua suflete astfel unite nu au a se teme de nimic. Cu intelegere, pace si iubire reciproca, indragostitii traiesc minunea. Ei se inalta, la adapostul zidului de nepatruns care ii apara si care este iubirea de Dumnezeu. Calea este stramta, poate cea mai stramta, caci trebuie parcursa in doi. Iubirea ii face mai limpezi ca diamantul; navigatori in plenitudine, ei se indreapta catre slava fara de margini, atragand tot mai mult gratia lui Dumnezeu.

(am prelucrat acest text dupa cartea cu acelasi nume de Paul Evdokimov)

Scrisori de dragoste

Azi, dupa ce am plecat de la tine, eram in masina, mergand spre ce aveam de rezolvat. Deodata parca am avut alti ochi, am inceput sa ma simt din alta lume, ma intrebam ce caut eu aici, in lumea asta nebuna. Mi s-a facut un dor imens de liniste, de pace, de Dumnezeu. Ma uitam la oamenii din autobuz, le vedeam tot zbuciumul inutil, orb, pentru ceva atat de trecator! M-am infiorat, pentru ca ma recunosteam pe mine, cum eram in urma cu cateva minute. Voiam atunci doar sa ma duc undeva unde sa vorbesc cu cineva sfant, inalt, calm, care sa ma asculte in tacere. Mi se facuse dor de rugaciune.

As vrea sa pot simti cat mai des asa, sa simt ca ma zbat inutil pentru lucruri inutile, din anumite puncte de vedere. Si, in acelasi timp, as vrea sa raman impacata ca ceea ce fac aici, in lume, este totusi util. As vrea sa fiu mai departe si totusi mai aproape de ceea ce fac.

Doamne, cum sa Te simt mereu? asa ca acum, ca Tu imi misti mainile, ca Tu vorbesti prin mine, ca Tu imi ghidezi pasii, ca Tu esti eu, ca fara puterea Ta nu as putea nici macar sa clipesc? Cand mi-e atat de dor de tine, imi aduc aminte ca ma apropii de Tine cu fiecare pas, cu fiecare clipa, si  capat incredere ca voi ajunge la capat, la Tine, Doamne!  Nu am alta sansa decat sa ajung la Tine, Doamne!

–––

Oare chiar Tu esti Acela care striga de dor in Inima mea?

Oare Tu esti Cel care ma cheama invaluindu-mi sufletul in briza racoroasa a marii?

Cu siguranta, esti Tu!

––––-

Dorul tau sa fie mereu spre Cel Preainalt, iar inima ta mereu plina de iubire nestavilita catre El, elanul tau un torent al dorintei unirii cu El, iar sufletul tau sa se aprinda doar la auzul numelui Sau, caci cel ce Il cauta neobosit doar pe El va primi darul Sau cel mai de pret.

–––––––

Draga mea,

In tine se afla cea mai de pret comoara. Tu insati esti acea comoara ce lumineaza zorile de zi si aduce impacarea in apus de soare. Privirea ta da nastere curcubeelor, iar zambetul tau infloreste gradinile. Glasul tau purtat de soapta vantului invaluie indragostitii in duiosia imbratisarilor. Unde ar mai fi loc de intunecimi in aceasta lumina care esti tu?

––––-

Imi esti mai aproape sufleteste ca niciodata pana acum. Incep sa inteleg ce inseamna sa iubesti dincolo de spatiu si de timp, ce inseamna sa iubesti un suflet, nu un corp. Imi dau seama cum e sa fiu mereu cu sufletul treaz, cum este  sa fiu mereu atenta la iubirea din jurul meu, din mine, din tot si toate. Iar cand aceasta minune se revarsa din inima mea catre tine sau iti simt dorul, venind prin tine din inalturi, ma simt mai aproape de cer. Si nu ma mai deranjeaza ca nu te vad sau nu te aud sau ca esti departe, ma bucur pur si simplu ca existi, ca te pot iubi, ca asa ne iubeste Dumnezeu. Si cum altfel putem sa ii multumim, decat iubindu-ne cat mai frumos, cat mai luminos si mai stralucitor? (2000)

O poveste de dor

In urma cu multi ani, am primit cadou o poveste.

Iti scriu tie, Porumbel Alb, si nu altcuiva, pentru ca tu esti acum pentru mine mesagerul tainic si plin de candoare care imi aduce din nou si din nou freamatul iubirii in inima. Nu stiu sa scriu si sa dau o forma sentimentelor care ma asalteaza uneori si, de aceea, Porumbel minunat, o sa iti spun o poveste (cu cuvinte putine si simple pentru ca, asa cum ti-am spus deja, viata m-a invatat pana acum mai mult sa tac si sa ascult…)

Nu este o poveste din lumea vazduhului (lume a ta si a fratilor tai Albi), ci o poveste a padurilor si a fiintelor pamantului.

Intr-o tainica si misterioasa padure, departe, foarte departe de orice loc cunoscut de oameni, s-a nascut intr-o dimineata proaspata si racoroasa de primavara Fiica celei mai tinere dintre caprioarele Clanului.

Firava, cautand cu infrigurare, cu miscari pline de nesiguranta, caldura Mamei, a ridicat, prima ora in viata, ochii mari plini de o negraita puritate spre Soarele care se nastea. Lumina Lui s-a rasfrant in ochii albastri, imensi, ai Puiului si a imprastiat in desisurile din preajma unda de bucurie a inceputului. Intregul Clan a adus multumiri Spiritului Padurii pentru noua viata daruita lumii lor.

Nu ar fi fost nimic neobisnuit pana aici in viata lor. De fiecare data cand Spiritul Padurii ii binecuvanta, o noua viata aparea intre ei, pui care crestea cu repeziciune, intarind randurile Luptatorilor sau pregatindu-se sa devina Mama. Puiul acesta avea insa (in afara de ochii lui albastri, imensi), o misterioasa stralucire, o albeata a pufului fin de pe trupul firav, care amintea celor mai batrani dintre cerbii Clanului de legendele de demult. Si aceasta nu ar fi fost nimic inca, dar, cu fiecare zi care trecea, aceasta albeata si aceasta stralucire deveneau tot mai intense, iar ochii parca si mai albastri.

Cu cat crestea, cu atat mai mult lumina ochilor Caprioarei Albe lasa sa se citeasca, cu o claritate tot mai mare, un dor netarmurit. Nu erau niste ochi tristi, ci in albastrul lor se vedea o flacara arzand tot mai intens cu fiecare zi, arzand cu iubire, cu umilinta, cu doruri ce nu pot fi rotite, cu dragoste pentru fiecare dintre fapturile Padurii, arzand cu flacara Spiritului Padurii.

Nu o sa spun mai multe acum, Porumbel gingas, despre faptele vietii Caprioarei albe… numai marea taina a ochilor sai arzand de dor.

Fiintele padurii care priveau in ochii ei mari si blanzi tresareau uneori ca trezite pe neasteptate dintr-un somn dulce sau ca la amintirea a ceva demult uitat. Tresareau si apoi treceau mai departe pastrand pentru un timp in suflete o farama din scanteierea ochilor Caprioarei Albe.

Anii au trecut si Caprioara Alba incepea sa simta tot mai mult, cu fiecare clipa, cum acel dor ii patrunde fiecare fibra, patrunde adanc si arde in fiecare din celulele ei…

Si, intr-o dimineata de primavara, racoroasa si proaspata, luminata de acel dor de infinit, Caprioara Alba a facut sa tresara intreaga padure. Intreaga Padure, cu toate fapturile ei, cu fiecare fir de iarba, cu fiecare gaza, a tresarit si adanc a frematat cand intregul trup al Caprioarei Albe a devenit stralucitor ca Lumina ochilor ei, abandonandu-se apoi Pamantului.  Iar Padurea a suspinat si a simtit ca ii va lipsi focul dorului ei.

In aceeasi zi, luminata de soarele fraged de primavara, in Lumea Alba a Porumbeilor, a luat nastere o noua viata, cu binecuvantarea Spiritului Vazduhului.

O fiinta plapanda, tremurand inca in urma Miracolului venirii in Lume, ridica, pentru prima oara, ochii albastri, in care deja se vedea un dor nesfasit, spre Soarele bland. Aici, ochii albastri ai Puiului se oglindeau in ochii albastri ai celorlati Porumbei si faceau impreuna Vazduhul sa freamete in ritmul tainic al acelui dor mistuitor si atat de plin de Viata…

Povestea nu se sfarseste aici, ci continua, dar deja nu mai este povestea Caprioarei Albe si nici a Porumbeilor, ci povestea Sufletului oglindit in acei ochi albastri, plini de dorul arzator de Inalt.

Este vorba de tine, Porumbel Alb, si de dorurile din si de dincolo de stralucirea ochilor tai, doruri ce nu se vor stinge, ci vor deveni tot mai mistuitoare, pana ce flacara acestei iubiri si sperante nesfarsite va duce sufletul tau in Cel pe care il doreste neincetat (fie ca stie asta sau nu).

Ochii mei sunt indragostiti

Aerul din jurul meu este indragostit. Ochii mei sunt indragostiti. Respir iubire si ma inalt, ma simplific. Totul este foarte simplu, ma simt aproape de Dumnezeu, e la o clipire de pleoape, este aici, in jurul meu, in aer, in sangele meu, in mine. Doamne, nu te mai ascunde inimii mele. De cand sunt indragostita, e atat de simplu! Mi-e inima plina de El, de iubire, e un izvor continuu, care curge, curge, curge. Doamne, da-mi puterea sa ajut oamenii sa fie fericiti prin aceasta iubire pe care o simt din plin.

Scanteia iubirii

“Sunt clipe in care Natura dezvaluie brusc patima ascunsa sub linista senina a cotidianului banal: primavara violenta, care, prin norii purpurii, arunca un fulger alb peste mugurii de midali; un pisc acoperit de zapada, in bataia lunii, ce se inalta spre o singura stea, plutitoare pe albastrul cerului patimas ori, in valvataia soarelui de foc, un batran copac de tisa, stand paznic intunecat al unei taine arzatoare.” (Forsyte Saga – John Galsworthy)

Vasile Voiculescu

Sonetul CLVI

Iubirea mea e treaza ca un priveghi de arme,
Un lung ajun de lupta eroic incordat ;
Nimic nu lincezeste in mine,cum nu doarme
Tintitul arc,in sine vibrind,dar nemiscat.
Astept ceva, de-un farmec mai sus ca o izbinda,
Nu bruta-ncoronare a sangelui aprins;
Dincolo de placere, pandesc alta dobanda,
Slavita-mpreunare de genii, fara-nvins…
Ravnesc nefaptuitul vis al desavarsirii;
Ca-nalta-ti frumusete sa nu fie-o naluca,
–Cu clipa-n zbor venita cu alta sa se duca–
Voi sparge-ntarziatul decret de lut al firii:
Ca ea sa dainuiasca de-a pururi roditoare,
Ii altoiesc, din mine, puterea ganditoare.

Sonetul CLXXIII

Te mistuie iubirea? Credeai ca-i o papusa,
Sa-ti faci un joc cu toane, ca in copilarie,
Cand ea-ti cerea o fire de salamandra vie,
In tainica-i vapaie sa arzi fara cenusa.
Ea nu sta-n trup, stapana a carnii si-a placerii,
Inflacaratul spirit, urgie, le consuma
Isi cata-n noi duh geaman…si, de-l imbii cu huma,
Ramai o biata urna cu zgurile durerii…
Te ispiteste jindul sa-mbraci si fericirea
Cum pui pentru petrecere o rochie de bricate
Dar trebuie-nfruntata cu spaima, ca o moarte…
Caci ea, ca sa patrunda, iti sparge-alcatuirea,
Preface in genune launtrul tau, anume
Ca sa incapa acolo, cu ea, intreaga lume.

–––

alte citate din Sonetele lui Voiculescu

“Stiu si-o voiesc: aceasta mi-e ultima viata

Nu mai renasc de-acuma, caci, iata, te-a, gasit.”

“… Dar albelor formule

Le mai lipsesc silabe. Rostesc numele tau.

Inchis, fara de moarte, doar intr-un singur vers,

M-a sarutat pe gura intregul univers.”

Magda Isanos

Daruri

Tu esti în inima mea ca un dar
neasteptat si mult prea scump,
pe care il cercetez mirata iar si iar,
cu-aceeasi nesecata desfatare.

Esti tainica-mi putere si mandrie,
de când te stiu mi-i cerul mai aproape
si nu mai pot durerile să vie,
să-mi tulbure-ale sufletului ape.

Tu mi-ai facut tarana mai usoara
si inima asa de dulce, grea,
ca ramura ce toamna se-mpovara
de greutatea roadei de pe ea.

Asemeni unui mare cer cu stele,
mi te-ai rasfrant în suflet ca-ntr-un lac,
si-adanci de-atuncea-s gandurile mele,
de aur glodul inimii, sarac.

Acestea toate să ti le platesc
nu voi putea, ci lasa-mă macar,
risipitorul meu, să te iubesc,
din darurile tale dandu-ti dar.

Vis vegetal

As vrea să fiu copac
Si-as vrea să cresc langa fereastra ta.
Te-as auzi,
Si-n voie te-as privi intreaga zi
M-as apuca si iarna să-nfloresc,
Ca să te bucuri!
Pasarile cele mai mandre-ar face cuib pe creanga mea,
Iar noptile mi-ar da cercei de stele
Pe care, ca pe frunze ti le-as da.
Prin geamul larg deschis, de-atatea ori
M-as apleca usoara să-ti sarut
Când parul ce pe frunte ti-a cazut,
Când buzele cu buze moi de flori
Spre toamna m-as juca zvarlindu-ti mere
Si foi de aur rosu prin odaie
Cu-a ramurilor tanara putere
Ti-as apara obloanele de ploaie.
Si, cine stie, poate ca-ntr-o seara
De primavara, când va fi si luna
Va trece prin gradina o zana buna,
Facandu-mă femeie să fiu iara.
Atuncea, sprijinindu-mi de pervaz
Genunchiul ud de frunze si pământ,
Cu roua si cu luna pe obraz,
Eu ti-as sari în casa si senina,
Uitind de-atata vreme să vorbesc,
Cu cate-un cuib în fiecare mana,
As incepe

zambesc.