Dilema: despre abandon

Cum iti dai seama ca ceea ce vrei sa faci e cu adevarat voia lui Dumnezeu? Ce inseamna sa te abandonezi cu adevarat in fata lui Dumnezeu, ca voia Lui e si a ta, ca accepti voia Lui? Cum iti dai seama ca asa trebuie sa fie si nu asa cum vrei tu?

E (relativ) usor sa spui „ma abandonez” cand esti cu ochii inchisi, in meditatie. Dar cand esti cu ochii deschisi si vrei sa iti traiesti viata asa cum iti imaginezi ca poti? Cat este imaginatie si cat speranta, cat este egoism si cat ajutor dezinteresat, cat este risc si cat este asumare?

Intr-un film parca, cineva spunea: atat timp cat sunt inca aici, inseamna ca Dumnezeu mai are un plan cu mine.  Cum imi dau seama care e planul lui Dumnezeu cu mine? Teoretic, din punct de vedere spiritual, e suficient sa fiu atenta la ce mi se ofera, la ce am in mine, sa folosesc ce am in mine, in corpul, mintea si inima mea.  Practic, e greu sa accept sa nu e cum vreau eu… ca Dumnezeu are alt plan… ce simplu ar fi daca ne-am da seama imediat care e planul Lui cu noi… sau poate nici atunci nu ar fi simplu, poate ca nu l-am accepta.

De unde stii daca esti un mugure de trandafir sau un mugure de plop? De unde stii ce floare va iesi din tine? Sau daca va iesi vreo floare? Sau nici nu trebuie sa stii? Doar sa infloresti…

„Supune-te, o,mugure, supune-te!

Lasă-ti inima in fulgere si detunete

sa izbucneasca in sfarsit!

Duhul imbobocirii ti s-a napustit

pana in miez!

Cum mai cutezi

Sa-ntarzii inca, mugur ne-mplinit?”

Reclame

Eu sunt numitorul comun al experientelor mele

Zilele trecute, citeam din jurnalele mele vechi, si am inteles ca eu sunt numitorul comun al experientelor mele. Tot ce am facut pana acum a fost alegerea mea, eu sunt responsabila de toate actiunile mele, de emotiile si reactiile mele. Nu familia, anturajul, prietenii sau mediul. Pentru ca, indiferent de situatie, am actionat, am gandit, am simtit intr-un mod caracteristic mie.

In plus, am inteles ca tot ce am facut pana acum, tot ce am trait, am gandit, a fost o experienta, nu o ratare. Nu o greseala, ci doar o lectie.

Chiar daca o experienta a fost neplacuta, nu pot sa spun ca a fost buna sau rea, a fost necesara pentru mine. Din alt punct de vedere, ar putea fi bun sau rau, dar pentru mine a fost necesar. Cu mintea de atunci, cu cunostintele si experienta de atunci, nu puteam actiona altfel. Ma accept si ma iubesc pentru tot ce am facut, pentru ca totul m-a adus in punctul in care sunt acum.

Cand inveti sa mergi, cazi si te lovesti, renunti sa mai mergi doar pentru ca ai cazut? sau te bucuri ca inveti sa mergi, te ridici, te scuturi si mergi mai departe?

Ma consideram o persoana lipsita de valoare, nedemna de a fi iubita, ca si cum eu eram acea (presupusa, imaginata) greseala. Ma confundam pe mine, cea adevarata, cu ceea ce faceam, cu ceea ce gandeam. Ceva s-a schimbat, centrul de greutate este acum spre interior, adica spre mine, numitorul comun al tuturor experientelor mele, nu spre exterior (mediul, parerile, reactiile celorlalti).

Daca ma murdaresc, mama mea stie ca tot eu sunt si ma ajuta sa ma spal. Nu imi spune ca nu mai sunt copilul ei, ci ma iubeste pentru ce sunt, nu pentru ceea ce imbrac.

Asta inseamna sa vad adevarata fata a unui lucru, a unui om, a unei fapte, inclusiv fata de mine. Inseamna acceptare. Inseamna responsabilitate pentru ceea ce fac, simt, gandesc. Eu sunt „de vina”, responsabila, raspunzatoare pentru tot ce mi s-a intamplat in viata!

Iar apoi am deschis o carte (Daruri pentru viata) si iata ce am citit:

„Nu exista greseli. Intamplarile pe care le atragi asupra ta, oricat de neplacute ar fi ele, sunt absolut necesare pentru ca tu sa inveti ceea ce trebuie sa stii. Fiecare pas pe care il faci este necesar ca sa ajungi la telul pe care ti l-ai propus.” Richard Bach

„Nu exista experiente negative, doar experiente care te ajuta in dezvoltarea ta si te intaresc astfel incat sa poti zbura spre noi inaltimi. Nu exista esecuri. Doar lectii.”Robin S. Sharma

Strafulgerari

Daca nu mai apuc ziua de maine? Dorinta de a fi fost mai buna, mai apropiata de oameni, mai VIE, mai iubitoare… Foarte acut: daca maine nu mai traiesc? La ce bun toate acestea, daca ACUM nu sunt ceea ce as putea sa fiu? Cand am acest gand al mortii in minte, el ma smulge din moliciune, din inertie, am senzatia ca sunt un foc continuu de artificii: tot ce sunt ia foc ca sa se inalte, sa se purifice. Nu stiu cand va aparea momentul mortii, de aceea simt nevoia sa fiu totala, vie, absoluta in ceea ce fac (inclusiv acum, cand scriu), pentru ca momentul trecerii sa fie glorios si deplin.

–––––––

Aseara, in timp ce priveam peisajul frumos, iar am avut senzatia ca este ceva plat, ca un tablou, dincolo de care este… Ce este? Lumina aceea deosebita? Iubirea?

M-am intins pe spate si am privit stelele. Mi-au dat lacrimile de dor, de adorare. Si in stele, si in iarba, si in inima mea, tot tu esti, Doamne!

–––––

Am deschis geamul spre linistea padurii si am avut senzatia ca era atat de multa galagie in  camera, in capul meu! Linistea de afara e inalta, plina de lumina, de armonia naturii, este de fapt liniste interioara! Natura tace, desi pasarile canta, vantul adie, iar gazele  fosnesc prin iarba.

–––––

Asa cum eu caut vreascuri bune si uscate pentru a aprinde focul, asa vreau sa fiu si eu pentru Tine, Doamne: un vreasc pregatit, uscat, care la atingerea Ta sa arda imediat, fara fum, si sa dea multa caldura si lumina!

––––––-

Doamne, voi fi ca o musculita insistenta, te voi chema cu fiecare asana, cu fiecare privire, cu fiecare cuvant. Si in somn te voi cauta si te voi striga pana cand te vei plictisi de insistenta mea si vei veni. Sune egoista: te vreau,  Doamne, pentru mine, sa Te vad eu, ca nu imi ajung descrierile altora! Cu fiecare gand, cu fiecare  gest, voi cauta urma Ta, semnul ca „ai fost acolo”. Te voi recunoaste odata si odata!

–––––-

Incepe sa imi placa de corpul din motivul ca aici este Dumnezeu: il spal, ii dau sa manance, il iubesc. A aparut un fel de respect fata de corpul meu, fata de mine, sunt mai atenta la el, la ritmurile lui, tocmai pentru ca vreau sa il simt pe Dumenzeu in el.

–––––

Nu poti sa faci un dar trist. Am incercat sa traiesc daruirea completa, totala, cu tot ceea ce sunt acum. A aparut bucuria, fericirea. Eu sunt un dar pentru Dumnezeu, pentru ceilalti oameni, nu pot fi trista, deprimata. Un dar este ceva care vine din bucurie. Sunt zambetul lui Dumnezeu!

–––

Ma pun, Doamne, in mainile Tale! Fa din mine cuvant viu, fa din mine izvor de lumina, iar din inima mea hrana si adapost pentru cei care Te cauta.

––––––

Am stat intinsa, privind cerul. Liniste. Nimic nu misca, nimic nu respira fara vointa lui Dumnezeu. Un stol de randunele s-a inaltat foarte sus, aproape nu le mai vedeam. Ca ele, totul canta, traia prin adorarea maretiei dumnezeiesti. Cum sa nu-L iubesti? Cum sa nu te pleci in fata bucuriei totului?

(insemnari din vara anului 2001)