Idealurile aspirantului spiritual care este implicat in lume

Scopul vietii tale nu este sa castigi bani, ci sa fii in serviciul lui Dumnezeu.

Exista printre oamenii care traiesc in mijlocul societatii, aspiranti la spiritualitate care Il cauta pe Dumnezeu. Ei formeaza o categorie aparte. Intreaga lor fiinta este consacrata lui Dumnezeu, dar in acelasi timp ei nu neaga aceasta lume. In Ramayana se spune ca Ravana era un astfel de om. El isi dorea fericirea aici, dar avea si o aspiratie autentica catre Dumnezeu. El a imbratisat incantatoarele fiice ale deva-silor (zeitati) si a atins chiar nivelul Realizarii Supreme. In scrierile tantrice secrete se spune ca inteleptii nu resping bucuriile acestei lumi, transcenzand insa acest nivel prin cunoastere si intelegere si ajungand astfel la Adevarul Ultim.

Traiti in mijlocul lumii, dar fara a apartine lumii.

Capul de familie ideal renunta interior la lume, altfel spus, el daruieste fructele muncii sale, plin de iubire lui Dumnezeu. Aceasta este invatatura fundamentala a Bhagavad-Gitei: „Omul nu Il iubeste decat pe Dumnezeu. El renunta la tot din dragoste fata de Dumnezeu”.

Nu este nici un rau ca un sadhaka (aspirant spiritual) sa traiasca in lume, dar el va trebui sa nu permita lumii sa „intre” in el, atasandu-se posesiv de aceasta.

Este putin important ca traiti in mijlocul familiei sau al lumii, atat timp cat spiritul vostru ramane fixat in Dumnezeu. Indepliniti-va datoriile in aceasta lume cu o mana, iar cu cealalta atingeti mereu picioarele lui Dumnezeu. Cand v-ati indeplinit datoriile, puneti cu amandoua mainile picioarele Sale deasupra inimii voastre.

Nu are mare importanta faptul ca traiti sau nu o viata de familie. Indepliniti-va intotdeauna indatoririle fara atasament, fixandu-va continuu spiritul in Dumnezeu. Fiti asemanatori acelor oameni care au un cutit infipt in spate si care, totusi, vegheaza asupra treburilor lor continuand sa traiasca in aceasta lume si sa vorbeasca cu prietenii, dar ramanand tot timpul constienti de durerea pe care o suporta.

M. l-a intrebat intr-o zi pe Sri Ramakrishna: „Cum trebuie sa traim in lume, atunci cand suntem capi de familie?” El i-a raspuns: „Indepliniti-va toate indatoririle voastre avand sufletul fixat in mod constant asupra lui Dumnezeu. Cat despre parintii, sotia si copiii vostri, serviti-i ca pe voi insiva, dar fiti constienti, in adancul inimii voastre, ca in realitate ei nu va apartin.”

Va puteti desfasura munca in aceasta lume, dar aveti mare grija sa aveti mereu gandurile voastre inchinate lui Dumnezeu.

Ce rau exista in a locui in lume? Pastrati-va doar gandirea fixata asupra lui Dumnezeu.

Acela care are viveka (discernamant) si vairagya (renuntare, nonatasament) si in plus dragoste pentru Dumnezeu, poate trai chiar si in mijlocul lumii.

Chiar si capii de familie pot ajunge sa Il vada pe Dumnezeu. Pentru oamenii acestei lumi ar insemna un bine infinit daca ar putea petrece in solitudine, macar trei zile consecutiv, aspirand sa-L vada si sa IL realizeze pe Dumnezeu.

Daca doriti sa traiti fara atasament in aceasta lume, trebuie mai intai, pentru un anumit timp, sa practicati devotiunea in solitudine: un an sau sase luni sau o luna, ori minimum doisprezece zile. In timpul acestei perioade de reculegere, meditati constant asupra lui Dumnezeu. Rugati-L sa va acorde Iubirea Divina. Concentrati-va spiritul asupra ideii ca nimic din aceasta lume nu este in realitate al vostru, ca ceea ce considerati ca fiind al vostru va va fi luat intr-o zi sau alta. Singur Dumnezeu va apartine. El este pentru voi Intregul, Totul in tot. Singura voastra preocupare trebuie sa fie cum sa ajungeti la El.

Acul magnetic al unei busole va indica intotdeauna nordul si astfel se va cunoaste directia pe care o are vasul. Din aceasta cauza vapoarele nu se ratacesc niciodata. Daca inima omului este intotdeauna indreptata catre Dumnezeu, vor fi evitate toate pericolele.

Omul care, traind in mijlocul tentatiilor acestei lumi, poate sa-si disciplineze spiritul prin exercitii spirituale, este un adevarat erou. El poate sa priveasca in orice directie, chiar si purtand o povara incarcata pe crestetul sau. In acelasi mod, omul perfect al carui mental este in intregime disciplinat are in mod constant privirea fixata asupra lui Dumnezeu, chiar si atunci cand este angrenat in greutatile treburilor sale lumesti.

Sa-ti risipesti fortele in aceasta lume nu conduce la nimic bun. Pentru un om care traieste in mijlocul societatii, renuntarea la lume trebuie sa fie interioara si nu exterioara.

Este privilegiat omul in fiinta caruia mintea si inima sunt intr-o deplina armonie superioara. El se va comporta exact asa cum este bine atat pentru el, cat si pentru ceilalti, in orice situatie; el are pentru Dumnezeu o credinta si o iubire sincera si comportarea sa fata de ceilalti nu lasa nimic de dorit. Angajat in tranzactiile curente, el se va comporta ca un perfect om de afaceri; in compania savantilor el isi va folosi cunostintele si va dovedi in discutii o putere deosebita de rationament. El va fi afectuos fata de parintii sai, iubitor si cald cu fratii si prietenii sai, bun si plin de simpatie cu vecinii, fiind tot timpul gata sa le vina in ajutor. In ochii sotiei sale, el este Domnul si Stapanul Iubirii. Un astfel de om este cu adevarat perfect.

(din Invataturile marelui yoghin Ramakrisna, ed. Kamala)

Anunțuri

Scopul vietii este unirea cu Dumnezeu

Fiecare clipă în care nu te-ai gândit la Dumnezeu este o clipa pierdută.

Singura iubirea este esentiala, devotiunea fata de Dumnezeu. Pentru a obtine starea de devotiune fata de Dumnezeu, trebuie facuta cu daruire si ardoare practica spirituala. Trebuie sa Il doresti pana la lacrimi si cu o ardenta aspiratie interioara. Gandirea trebuie sa se retraga de la tot restul lucrurilor si sa se cncentreze exclusiv asupra lui. El nu se afla nici in Vede, nici in vedanta, nici intr-o alta carte. El nu poate fi atins decat printr-o continua aspiratie interioara. Trebuie sa te rogi cu ardoare, pentru ca nu poti ajunge la cea mai inalta realizare fara efort, iar practica spirituala este absolut necesara.

Foarte putini dintre oameni inteleg ca rostul si finalitatea vietii umane este fuziunea cu Dumnezeu.

Daca realizati cunoasterea Unicului, puteti cunoaste toul. Zerourile pe care le-am adaugat cifrei 1 au devenit sute de mii. Dar, daca veti inlatura cifra 1, nu va mai ramane nimic. Multitudinea nu are valoare decat prin acest Unic. Intai este Unicul si apoi multiplicitatea. Mai intai este Dumnezeu si apoi urmeaza lumea si celelalte fiinte individuale.

(din Invataturile marelui yoghin Ramakrishna)

Un nou inceput in yoga

De fiecare data cand se deschide o noua grupa de yoga, cand unii oameni vin la curs cautand ceva pentru sufletul lor, ceva ce poate inca nu isi dau seama prea bine, imi aduc aminte cum am inceput eu sa practic yoga, ce nazuinte aveam atunci, ce doruri imi ardeau in suflet, nestiute, nenumite. S-au schimbat multe de atunci, unele doruri au fost implinite, altele s-au aprins mai tare.

Ce am invatat cel mai mult din yoga? Echilibrul, centrarea,  intensitatea calma si arzanda.

Din 13 aprilie voi tine un curs de yoga pentru incepatori, cu o grupa noua. La Centrul de Yoga si Meditatie Kamala din Brasov. Va avea loc saptamanal, in fiecare marti. Iar luni, 12 aprilie,  va fi conferinta de prezentare a cursului.

„O, tu cel cu buzele insetate, continua sa cauti apa.

Acele buze insetate sunt dovada ca vei gasi sursa apei.” (Rumi)

Seminar Tantra Shastra 1 – Kali

In perioada 19-21 martie 2010, am participat la organizarea seminarului Tantra Shastra tinut de Simona Trandafir in Sanpetru, la Centrul de Yoga si Meditatie Kamala (din care fac si eu parte).  Seminarul a  fost consacrat Marii Intelepciuni a transformarii, a eternitatii, a aspiratiei, si anume Kali.

Inainte cu o saptamana, am pregatit yantra ei, o yantra vie, si iata filmul de pregatire.

Si filmul de prezentare al seminarului.

Fac de mult timp meditatii cu Marile Cai ale Intelepciunii (chiar daca nu le-am numit intotdeauna asa), iar acest seminar mi-a adus mai aproape savoarea suava si impetuoasa totodata a sacrului trait aici, in viata de zi cu zi, in fiecare respiratie, in fiecare clipa.

Primavara iubirii

De cate ori am visat peste iarna la bucuria soarelui tanar, la lumina verde a naturii indragostite, la cantecul plin de dor al cerului? Natura revine la viata, dar sufletul nostru cat de viu este oare?

Renasterea care ne face cu adevarat sufletul viu are loc, de fapt, in adancul inimii noastre. Indiferent cate primaveri ne asalteaza, daca inima noastra este goala si sufletul obosit, nu vom simti adierea mis­teri­oasa si tacuta a iubirii. Indiferent cate primaveri numaram, noi avem varsta bunatatii noastre, a daruirii si a iubirii pe care o traim. Viata noastra poate fi rugaciune, ardere si ofranda  pentru Dumnezeu, dar cati dintre noi se gandesc sa impartaseasca dorul de inalt al sufletului?

Este primavara si se apropie sarbatoarea Invierii lui Iisus. Pentru fiecare dintre noi acest moment poate fi o adevarata reinviere a sufletului, un miracol al deschiderii cerului inimii. Este mult prea simplu sa ne lasam acaparati de grijile si preocuparile lumesti, este banal sa ne plangem de “nedreptatile” vietii, dar sa nu uitam dorul adevarat si profund pentru frumusete si viata. Acest dor ne cheama, cu o voce plina de mister, din inaltul cel mai inalt al fiintei noastre, ne face vii si da sens existentei noastre.

Iar daca, orbiti de vanele iluzii ale lumii, inchidem ochii in fata adevaratei lumini a spiritului si ne acoperim urechile sa nu mai auzim chemarea tainica a cerurilor, ne impietrim astfel pe noi insine, lumea noastra va deveni o lume de stanci si bolovani, o lume stearpa, lipsita de apa vie a iubirii si a frumusetii. Zborul nostru va fi uitat, iar aripile vor deveni inutile.

Iata de ce efervescenta primaverii stralucitoare si proaspete ne poate trezi din nou in suflet aspiratia catre supremul zbor, catre eterna iubire, dorul de lumina.  Sa ne lasam inima cuprinsa de fericirea pomilor infloriti, sa ne abandonam in imbratisarea pamantului, sa ascultam linistea izvoarelor si sa ne amintim ca toate aceste minuni sunt posibile pentru ca, in eternitate, iubirea le-a dat viata.

Si ce ar fi sa nu mai asteptam ca doar o anumita sarbatoare crestina sa ne apropie mai mult de Dumnezeu, ce-ar fi sa inviem cu fiecare clipa locul pe unde trecem, oamenii pe care ii intalnim?

Ce-ar fi sa ne oprim putin din iuresul halucinant al unei vieti inutile, sa ne privim pentru prima oara cu adevarat in oglinda si sa ne indragostim de propriile suflete inflorite? Sa il privim cu adevarat pe cel pe langa care am trecut de atatea ori indiferenti pana acum si sa ne bucuram impreuna cu el…

Cum ar fi oare lumea daca fiecare zi ar fi o renastere a fiecarui suflet?

Cat de frumoasa ar fi lumea daca fiecare om ar renunta sa isi demonstreze micul “adevar” si s-ar cuceri pe sine insusi, s-ar inalta pana la culmile insorite ale sufletului sau? Daca fiecare om ar avea curajul sa se abandoneze fericirii care bate la portile inimii sale si s-ar darui zborului?

Trezeste-te, suflete, si daruieste-te luminii. Si astfel, vei deveni lumina indragostita de lumina.

Vreau sa zbor

In perioada asta, simt ca nu reusesc sa pun in practica ceea ce aflu, invat, simt in meditatii. Cred ca degeaba il simt pe Dumnezeu in timp ce stau cu ochii inchisi si ma gandesc la El, daca, atunci cand vorbesc cu oamenii, nu reusesc sa ma apropii mai mult sufleteste de ei. De ce nu Il vad, nu Il simt ca esenta, ca scanteie in tot ce ma inconjoara? Ma simt sterila, fara rost, daca nu reusesc sa transmit ceea ce simt, daca nu reusesc sa ma bucur impreuna cu ceilalti de frumusetea care mi se reveleaza. Cum sa ma bucur singura de incantare si frumusete?

E oare gresit ca vreau mai mult, daca eu nu ofer mai mult? Ce ma opreste? De ce nu reusesc sa ma apropii de oameni, chiar de cei apropiati, cu inima treaza? De ce nu ma deschid nici fata de Tine,  Doamne, de ce nu Te pot simti mereu asa? Nu imi gasesc locul si mi-e dor de chemarea si de raspunsul Tau. Am senzatia ca nu vad bine, ca e ca o ceata in jur, ca ochii mei nu mai au puterea sa treaca de usa, de podea, de fereastra. Este ceva care ma opreste, ma doare ca nu ma pot manifesta asa cum simt in interior. Simt lumina vibrand in jurul meu, dar nu o vad, nu e ceva clar. E o nerabdare in mine, se petrece ceva, simt, dar nu stiu ce e. Stiu ca e buna, e calda, e frumoasa lumina asta, dar nu o pot atinge, nu o pot vedea, nu o pot auzi. Presimt sunetele diafane ale luminii. Cum sa ajung la ea? Acum nu mai vreau nimic altceva. Ma doare pieptul si imi simt inima vrand sa iasa afara, sa imbratiseze lumea, dar mintea ma opreste: controleaza-te, stapaneste-te, nu e bine sa fii atat de receptiva, trebuie sa controlezi totul. Ma simt atat de dornica sa ma cufund in lumina pe care o simt dincolo de ceea ce vad, as vrea sa ma imprastii, sa ma topesc in bucuria infinit de tacuta din jurul meu. Vreau sa inchid ochii, sa ii amutesc, sa nu ma mai minta – aceasta este lumea. Nu se poate, exista lumina de dincolo, lasa-ma corpule, sa o intregesc in mine, cu mine. Ma simt ca intr-o inchisoare si totusi ma bucur nespus ca am dorul de lumina, ca am acea nerabdare catre diafanul cel mai diafan, ca simt nevoia de pur, de curat, atat de pur si curat cum nu exista in lumea asta. Nu mai vreau sa fiu lucida, sa stiu tot, sa controlez tot. Vreau sa ma las sa zbor. (martie 1998)

Scrisori de dragoste

Azi, dupa ce am plecat de la tine, eram in masina, mergand spre ce aveam de rezolvat. Deodata parca am avut alti ochi, am inceput sa ma simt din alta lume, ma intrebam ce caut eu aici, in lumea asta nebuna. Mi s-a facut un dor imens de liniste, de pace, de Dumnezeu. Ma uitam la oamenii din autobuz, le vedeam tot zbuciumul inutil, orb, pentru ceva atat de trecator! M-am infiorat, pentru ca ma recunosteam pe mine, cum eram in urma cu cateva minute. Voiam atunci doar sa ma duc undeva unde sa vorbesc cu cineva sfant, inalt, calm, care sa ma asculte in tacere. Mi se facuse dor de rugaciune.

As vrea sa pot simti cat mai des asa, sa simt ca ma zbat inutil pentru lucruri inutile, din anumite puncte de vedere. Si, in acelasi timp, as vrea sa raman impacata ca ceea ce fac aici, in lume, este totusi util. As vrea sa fiu mai departe si totusi mai aproape de ceea ce fac.

Doamne, cum sa Te simt mereu? asa ca acum, ca Tu imi misti mainile, ca Tu vorbesti prin mine, ca Tu imi ghidezi pasii, ca Tu esti eu, ca fara puterea Ta nu as putea nici macar sa clipesc? Cand mi-e atat de dor de tine, imi aduc aminte ca ma apropii de Tine cu fiecare pas, cu fiecare clipa, si  capat incredere ca voi ajunge la capat, la Tine, Doamne!  Nu am alta sansa decat sa ajung la Tine, Doamne!

–––

Oare chiar Tu esti Acela care striga de dor in Inima mea?

Oare Tu esti Cel care ma cheama invaluindu-mi sufletul in briza racoroasa a marii?

Cu siguranta, esti Tu!

––––-

Dorul tau sa fie mereu spre Cel Preainalt, iar inima ta mereu plina de iubire nestavilita catre El, elanul tau un torent al dorintei unirii cu El, iar sufletul tau sa se aprinda doar la auzul numelui Sau, caci cel ce Il cauta neobosit doar pe El va primi darul Sau cel mai de pret.

–––––––

Draga mea,

In tine se afla cea mai de pret comoara. Tu insati esti acea comoara ce lumineaza zorile de zi si aduce impacarea in apus de soare. Privirea ta da nastere curcubeelor, iar zambetul tau infloreste gradinile. Glasul tau purtat de soapta vantului invaluie indragostitii in duiosia imbratisarilor. Unde ar mai fi loc de intunecimi in aceasta lumina care esti tu?

––––-

Imi esti mai aproape sufleteste ca niciodata pana acum. Incep sa inteleg ce inseamna sa iubesti dincolo de spatiu si de timp, ce inseamna sa iubesti un suflet, nu un corp. Imi dau seama cum e sa fiu mereu cu sufletul treaz, cum este  sa fiu mereu atenta la iubirea din jurul meu, din mine, din tot si toate. Iar cand aceasta minune se revarsa din inima mea catre tine sau iti simt dorul, venind prin tine din inalturi, ma simt mai aproape de cer. Si nu ma mai deranjeaza ca nu te vad sau nu te aud sau ca esti departe, ma bucur pur si simplu ca existi, ca te pot iubi, ca asa ne iubeste Dumnezeu. Si cum altfel putem sa ii multumim, decat iubindu-ne cat mai frumos, cat mai luminos si mai stralucitor? (2000)

Eu sunt numitorul comun al experientelor mele

Zilele trecute, citeam din jurnalele mele vechi, si am inteles ca eu sunt numitorul comun al experientelor mele. Tot ce am facut pana acum a fost alegerea mea, eu sunt responsabila de toate actiunile mele, de emotiile si reactiile mele. Nu familia, anturajul, prietenii sau mediul. Pentru ca, indiferent de situatie, am actionat, am gandit, am simtit intr-un mod caracteristic mie.

In plus, am inteles ca tot ce am facut pana acum, tot ce am trait, am gandit, a fost o experienta, nu o ratare. Nu o greseala, ci doar o lectie.

Chiar daca o experienta a fost neplacuta, nu pot sa spun ca a fost buna sau rea, a fost necesara pentru mine. Din alt punct de vedere, ar putea fi bun sau rau, dar pentru mine a fost necesar. Cu mintea de atunci, cu cunostintele si experienta de atunci, nu puteam actiona altfel. Ma accept si ma iubesc pentru tot ce am facut, pentru ca totul m-a adus in punctul in care sunt acum.

Cand inveti sa mergi, cazi si te lovesti, renunti sa mai mergi doar pentru ca ai cazut? sau te bucuri ca inveti sa mergi, te ridici, te scuturi si mergi mai departe?

Ma consideram o persoana lipsita de valoare, nedemna de a fi iubita, ca si cum eu eram acea (presupusa, imaginata) greseala. Ma confundam pe mine, cea adevarata, cu ceea ce faceam, cu ceea ce gandeam. Ceva s-a schimbat, centrul de greutate este acum spre interior, adica spre mine, numitorul comun al tuturor experientelor mele, nu spre exterior (mediul, parerile, reactiile celorlalti).

Daca ma murdaresc, mama mea stie ca tot eu sunt si ma ajuta sa ma spal. Nu imi spune ca nu mai sunt copilul ei, ci ma iubeste pentru ce sunt, nu pentru ceea ce imbrac.

Asta inseamna sa vad adevarata fata a unui lucru, a unui om, a unei fapte, inclusiv fata de mine. Inseamna acceptare. Inseamna responsabilitate pentru ceea ce fac, simt, gandesc. Eu sunt „de vina”, responsabila, raspunzatoare pentru tot ce mi s-a intamplat in viata!

Iar apoi am deschis o carte (Daruri pentru viata) si iata ce am citit:

„Nu exista greseli. Intamplarile pe care le atragi asupra ta, oricat de neplacute ar fi ele, sunt absolut necesare pentru ca tu sa inveti ceea ce trebuie sa stii. Fiecare pas pe care il faci este necesar ca sa ajungi la telul pe care ti l-ai propus.” Richard Bach

„Nu exista experiente negative, doar experiente care te ajuta in dezvoltarea ta si te intaresc astfel incat sa poti zbura spre noi inaltimi. Nu exista esecuri. Doar lectii.”Robin S. Sharma

Strafulgerari

Daca nu mai apuc ziua de maine? Dorinta de a fi fost mai buna, mai apropiata de oameni, mai VIE, mai iubitoare… Foarte acut: daca maine nu mai traiesc? La ce bun toate acestea, daca ACUM nu sunt ceea ce as putea sa fiu? Cand am acest gand al mortii in minte, el ma smulge din moliciune, din inertie, am senzatia ca sunt un foc continuu de artificii: tot ce sunt ia foc ca sa se inalte, sa se purifice. Nu stiu cand va aparea momentul mortii, de aceea simt nevoia sa fiu totala, vie, absoluta in ceea ce fac (inclusiv acum, cand scriu), pentru ca momentul trecerii sa fie glorios si deplin.

–––––––

Aseara, in timp ce priveam peisajul frumos, iar am avut senzatia ca este ceva plat, ca un tablou, dincolo de care este… Ce este? Lumina aceea deosebita? Iubirea?

M-am intins pe spate si am privit stelele. Mi-au dat lacrimile de dor, de adorare. Si in stele, si in iarba, si in inima mea, tot tu esti, Doamne!

–––––

Am deschis geamul spre linistea padurii si am avut senzatia ca era atat de multa galagie in  camera, in capul meu! Linistea de afara e inalta, plina de lumina, de armonia naturii, este de fapt liniste interioara! Natura tace, desi pasarile canta, vantul adie, iar gazele  fosnesc prin iarba.

–––––

Asa cum eu caut vreascuri bune si uscate pentru a aprinde focul, asa vreau sa fiu si eu pentru Tine, Doamne: un vreasc pregatit, uscat, care la atingerea Ta sa arda imediat, fara fum, si sa dea multa caldura si lumina!

––––––-

Doamne, voi fi ca o musculita insistenta, te voi chema cu fiecare asana, cu fiecare privire, cu fiecare cuvant. Si in somn te voi cauta si te voi striga pana cand te vei plictisi de insistenta mea si vei veni. Sune egoista: te vreau,  Doamne, pentru mine, sa Te vad eu, ca nu imi ajung descrierile altora! Cu fiecare gand, cu fiecare  gest, voi cauta urma Ta, semnul ca „ai fost acolo”. Te voi recunoaste odata si odata!

–––––-

Incepe sa imi placa de corpul din motivul ca aici este Dumnezeu: il spal, ii dau sa manance, il iubesc. A aparut un fel de respect fata de corpul meu, fata de mine, sunt mai atenta la el, la ritmurile lui, tocmai pentru ca vreau sa il simt pe Dumenzeu in el.

–––––

Nu poti sa faci un dar trist. Am incercat sa traiesc daruirea completa, totala, cu tot ceea ce sunt acum. A aparut bucuria, fericirea. Eu sunt un dar pentru Dumnezeu, pentru ceilalti oameni, nu pot fi trista, deprimata. Un dar este ceva care vine din bucurie. Sunt zambetul lui Dumnezeu!

–––

Ma pun, Doamne, in mainile Tale! Fa din mine cuvant viu, fa din mine izvor de lumina, iar din inima mea hrana si adapost pentru cei care Te cauta.

––––––

Am stat intinsa, privind cerul. Liniste. Nimic nu misca, nimic nu respira fara vointa lui Dumnezeu. Un stol de randunele s-a inaltat foarte sus, aproape nu le mai vedeam. Ca ele, totul canta, traia prin adorarea maretiei dumnezeiesti. Cum sa nu-L iubesti? Cum sa nu te pleci in fata bucuriei totului?

(insemnari din vara anului 2001)

O poveste de dor

In urma cu multi ani, am primit cadou o poveste.

Iti scriu tie, Porumbel Alb, si nu altcuiva, pentru ca tu esti acum pentru mine mesagerul tainic si plin de candoare care imi aduce din nou si din nou freamatul iubirii in inima. Nu stiu sa scriu si sa dau o forma sentimentelor care ma asalteaza uneori si, de aceea, Porumbel minunat, o sa iti spun o poveste (cu cuvinte putine si simple pentru ca, asa cum ti-am spus deja, viata m-a invatat pana acum mai mult sa tac si sa ascult…)

Nu este o poveste din lumea vazduhului (lume a ta si a fratilor tai Albi), ci o poveste a padurilor si a fiintelor pamantului.

Intr-o tainica si misterioasa padure, departe, foarte departe de orice loc cunoscut de oameni, s-a nascut intr-o dimineata proaspata si racoroasa de primavara Fiica celei mai tinere dintre caprioarele Clanului.

Firava, cautand cu infrigurare, cu miscari pline de nesiguranta, caldura Mamei, a ridicat, prima ora in viata, ochii mari plini de o negraita puritate spre Soarele care se nastea. Lumina Lui s-a rasfrant in ochii albastri, imensi, ai Puiului si a imprastiat in desisurile din preajma unda de bucurie a inceputului. Intregul Clan a adus multumiri Spiritului Padurii pentru noua viata daruita lumii lor.

Nu ar fi fost nimic neobisnuit pana aici in viata lor. De fiecare data cand Spiritul Padurii ii binecuvanta, o noua viata aparea intre ei, pui care crestea cu repeziciune, intarind randurile Luptatorilor sau pregatindu-se sa devina Mama. Puiul acesta avea insa (in afara de ochii lui albastri, imensi), o misterioasa stralucire, o albeata a pufului fin de pe trupul firav, care amintea celor mai batrani dintre cerbii Clanului de legendele de demult. Si aceasta nu ar fi fost nimic inca, dar, cu fiecare zi care trecea, aceasta albeata si aceasta stralucire deveneau tot mai intense, iar ochii parca si mai albastri.

Cu cat crestea, cu atat mai mult lumina ochilor Caprioarei Albe lasa sa se citeasca, cu o claritate tot mai mare, un dor netarmurit. Nu erau niste ochi tristi, ci in albastrul lor se vedea o flacara arzand tot mai intens cu fiecare zi, arzand cu iubire, cu umilinta, cu doruri ce nu pot fi rotite, cu dragoste pentru fiecare dintre fapturile Padurii, arzand cu flacara Spiritului Padurii.

Nu o sa spun mai multe acum, Porumbel gingas, despre faptele vietii Caprioarei albe… numai marea taina a ochilor sai arzand de dor.

Fiintele padurii care priveau in ochii ei mari si blanzi tresareau uneori ca trezite pe neasteptate dintr-un somn dulce sau ca la amintirea a ceva demult uitat. Tresareau si apoi treceau mai departe pastrand pentru un timp in suflete o farama din scanteierea ochilor Caprioarei Albe.

Anii au trecut si Caprioara Alba incepea sa simta tot mai mult, cu fiecare clipa, cum acel dor ii patrunde fiecare fibra, patrunde adanc si arde in fiecare din celulele ei…

Si, intr-o dimineata de primavara, racoroasa si proaspata, luminata de acel dor de infinit, Caprioara Alba a facut sa tresara intreaga padure. Intreaga Padure, cu toate fapturile ei, cu fiecare fir de iarba, cu fiecare gaza, a tresarit si adanc a frematat cand intregul trup al Caprioarei Albe a devenit stralucitor ca Lumina ochilor ei, abandonandu-se apoi Pamantului.  Iar Padurea a suspinat si a simtit ca ii va lipsi focul dorului ei.

In aceeasi zi, luminata de soarele fraged de primavara, in Lumea Alba a Porumbeilor, a luat nastere o noua viata, cu binecuvantarea Spiritului Vazduhului.

O fiinta plapanda, tremurand inca in urma Miracolului venirii in Lume, ridica, pentru prima oara, ochii albastri, in care deja se vedea un dor nesfasit, spre Soarele bland. Aici, ochii albastri ai Puiului se oglindeau in ochii albastri ai celorlati Porumbei si faceau impreuna Vazduhul sa freamete in ritmul tainic al acelui dor mistuitor si atat de plin de Viata…

Povestea nu se sfarseste aici, ci continua, dar deja nu mai este povestea Caprioarei Albe si nici a Porumbeilor, ci povestea Sufletului oglindit in acei ochi albastri, plini de dorul arzator de Inalt.

Este vorba de tine, Porumbel Alb, si de dorurile din si de dincolo de stralucirea ochilor tai, doruri ce nu se vor stinge, ci vor deveni tot mai mistuitoare, pana ce flacara acestei iubiri si sperante nesfarsite va duce sufletul tau in Cel pe care il doreste neincetat (fie ca stie asta sau nu).

“Romanul adolescentului miop” – Mircea Eliade

– Amintirile – nu le las sa ma stapaneasca; accept sa ma imbogateasca, dar nu le las sa ma surpe. Nu mai sunt, nu se pot intoarce, tanguirea lor iti impiedica viata si impiedica alte amintiri sa se adune in suflet. Lupta cu amintirile – exercitiu indispensabil constiintei eroice. Cel care e ispitit de amintiri se dovedeste sensibil. Cel care se infrange, senin, depaseste sensibilitatea de elita.

– Orice criza trebuie solutionata prin munca. Nu rezista nici un obstacol muncii incruntate, nesfarsite, calme. Eu trebuie sa ajung la tinta. Fara urale, fara glorie, fara daruri, voi birui. Nebunia si moartea sunt ganduri care inspaimanta pe cei mediocri. Pe mine, nu!

– Stiinta, inainte de a fi adanca, trebuie sa fie larga.

– Sa nu studiez decat esentele, izvoarele.

– De ce se confunda risipirea tineretii cu vietuirea ei? De ce nu intelegeau tovarasii mei ca o anumita sensibilitate, instrunita de un anumit creier, poate experimenta in cateva saptamani, intens si vivace, visul sau virtutile lor de ani? Si de ce nu intelegeau ei ca porunca tineretii este de a trece inainte?

– Mi-au fost dragi norii care revarsa in suflet tristetea sobra si poarta deasupra crestetelor fluturare larga de destin.

– Sensul vietii nu e fericirea, ci realizari eroice. Biruinta nu poate avea insemnatate, ci numai incordarea neostenita catre ea.

– Suflet aspru si vast.

– Cumplite si necontenite renuntari, lupta necurmata, neinfranta, care pogoara in suflet aroma dumnezeirii. Iar lupta necurmata nu intampin decat in singuratate, unde ispitele si amintirile sunt puhoi.

– Un drum in noapte nu il sfarsesc decat zorii, dar niciodata nu oboseste in doi.

– Ca sa supravietuiesti, ai nevoie de vointa si perseverenta in nebunia renuntarilor.

– Celor care nu au indurat niciodata lupta pentru indeplinirea unei absurditati li s epare nebunie orice le depaseste slabiciunea si mediocritatea. Numai un nebun supravietuieste mediocritatii.  Viata toata trebuie sa se franga sub nebunia eroului.

Vreau o dragoste adanca – 3 aprilie 1990

Ma intreb daca mi-ar placea sa am un destin ca al lui Luli lui Teodoreanu – desi destinul nu ti-l alegi.

Vreau o dragoste adanca, adanca, patimasa, arzatoare, o iubire mare, in zilele noastre.

Vreau sa joc

de Lucian Blaga

O, vreau sa joc, cum niciodata n-am jucat!

Sa nu se simta Dumnezeu

in mine

un rob in temnita- incatusat.

Pamantule, da-mi aripi:

sageata vreau sa fiu, sa spintec nemarginirea

sa nu mai vad in preajma decat cer,

deasupra cer

si cer sub mine –

si-aprins in valuri de lumina

sa joc

strafulgerat de-avanturi nemaipomenite,

ca sa rasufle liber Dumnezeu in mine,

sa nu carteasca:

„Sunt rob in temnita!” „.

Simt ca poezia asta ma caracterizeaza. Oare ce voi deveni peste ani? O personalitate? Un mare anonim? Un geniu? Nu stiu, dar vreau viata, vreau dragoste.

„Dati-mi un trup, voi muntilor, marilor,

dati-mi alt trup sa-mi descarc nebunia din plin.

Pamantule larg, fii trunchiul meu,

fii pieptul acestei napraznice inimi,

prefa-te-n lacasul furtunilor cari ma strivesc,

fii amfora eului meu indaratnic.

Prin cosmos

auzi-s-ar atuncea maretii mei pasi

si-as aparea navalnic si liber

cum sunt

pamantule sfant.

Cand as iubi,

mi-as intinde spre cer toate marile,

ca niste vanjoase, salbatice brate fierbinti

spre cer

sa-l cuprind

mijlocul sa-i frang

sa-i sarut sclipitoarele stele.”

Vreau iubire, viata, dragoste!