Idealurile aspirantului spiritual care este implicat in lume

Scopul vietii tale nu este sa castigi bani, ci sa fii in serviciul lui Dumnezeu.

Exista printre oamenii care traiesc in mijlocul societatii, aspiranti la spiritualitate care Il cauta pe Dumnezeu. Ei formeaza o categorie aparte. Intreaga lor fiinta este consacrata lui Dumnezeu, dar in acelasi timp ei nu neaga aceasta lume. In Ramayana se spune ca Ravana era un astfel de om. El isi dorea fericirea aici, dar avea si o aspiratie autentica catre Dumnezeu. El a imbratisat incantatoarele fiice ale deva-silor (zeitati) si a atins chiar nivelul Realizarii Supreme. In scrierile tantrice secrete se spune ca inteleptii nu resping bucuriile acestei lumi, transcenzand insa acest nivel prin cunoastere si intelegere si ajungand astfel la Adevarul Ultim.

Traiti in mijlocul lumii, dar fara a apartine lumii.

Capul de familie ideal renunta interior la lume, altfel spus, el daruieste fructele muncii sale, plin de iubire lui Dumnezeu. Aceasta este invatatura fundamentala a Bhagavad-Gitei: „Omul nu Il iubeste decat pe Dumnezeu. El renunta la tot din dragoste fata de Dumnezeu”.

Nu este nici un rau ca un sadhaka (aspirant spiritual) sa traiasca in lume, dar el va trebui sa nu permita lumii sa „intre” in el, atasandu-se posesiv de aceasta.

Este putin important ca traiti in mijlocul familiei sau al lumii, atat timp cat spiritul vostru ramane fixat in Dumnezeu. Indepliniti-va datoriile in aceasta lume cu o mana, iar cu cealalta atingeti mereu picioarele lui Dumnezeu. Cand v-ati indeplinit datoriile, puneti cu amandoua mainile picioarele Sale deasupra inimii voastre.

Nu are mare importanta faptul ca traiti sau nu o viata de familie. Indepliniti-va intotdeauna indatoririle fara atasament, fixandu-va continuu spiritul in Dumnezeu. Fiti asemanatori acelor oameni care au un cutit infipt in spate si care, totusi, vegheaza asupra treburilor lor continuand sa traiasca in aceasta lume si sa vorbeasca cu prietenii, dar ramanand tot timpul constienti de durerea pe care o suporta.

M. l-a intrebat intr-o zi pe Sri Ramakrishna: „Cum trebuie sa traim in lume, atunci cand suntem capi de familie?” El i-a raspuns: „Indepliniti-va toate indatoririle voastre avand sufletul fixat in mod constant asupra lui Dumnezeu. Cat despre parintii, sotia si copiii vostri, serviti-i ca pe voi insiva, dar fiti constienti, in adancul inimii voastre, ca in realitate ei nu va apartin.”

Va puteti desfasura munca in aceasta lume, dar aveti mare grija sa aveti mereu gandurile voastre inchinate lui Dumnezeu.

Ce rau exista in a locui in lume? Pastrati-va doar gandirea fixata asupra lui Dumnezeu.

Acela care are viveka (discernamant) si vairagya (renuntare, nonatasament) si in plus dragoste pentru Dumnezeu, poate trai chiar si in mijlocul lumii.

Chiar si capii de familie pot ajunge sa Il vada pe Dumnezeu. Pentru oamenii acestei lumi ar insemna un bine infinit daca ar putea petrece in solitudine, macar trei zile consecutiv, aspirand sa-L vada si sa IL realizeze pe Dumnezeu.

Daca doriti sa traiti fara atasament in aceasta lume, trebuie mai intai, pentru un anumit timp, sa practicati devotiunea in solitudine: un an sau sase luni sau o luna, ori minimum doisprezece zile. In timpul acestei perioade de reculegere, meditati constant asupra lui Dumnezeu. Rugati-L sa va acorde Iubirea Divina. Concentrati-va spiritul asupra ideii ca nimic din aceasta lume nu este in realitate al vostru, ca ceea ce considerati ca fiind al vostru va va fi luat intr-o zi sau alta. Singur Dumnezeu va apartine. El este pentru voi Intregul, Totul in tot. Singura voastra preocupare trebuie sa fie cum sa ajungeti la El.

Acul magnetic al unei busole va indica intotdeauna nordul si astfel se va cunoaste directia pe care o are vasul. Din aceasta cauza vapoarele nu se ratacesc niciodata. Daca inima omului este intotdeauna indreptata catre Dumnezeu, vor fi evitate toate pericolele.

Omul care, traind in mijlocul tentatiilor acestei lumi, poate sa-si disciplineze spiritul prin exercitii spirituale, este un adevarat erou. El poate sa priveasca in orice directie, chiar si purtand o povara incarcata pe crestetul sau. In acelasi mod, omul perfect al carui mental este in intregime disciplinat are in mod constant privirea fixata asupra lui Dumnezeu, chiar si atunci cand este angrenat in greutatile treburilor sale lumesti.

Sa-ti risipesti fortele in aceasta lume nu conduce la nimic bun. Pentru un om care traieste in mijlocul societatii, renuntarea la lume trebuie sa fie interioara si nu exterioara.

Este privilegiat omul in fiinta caruia mintea si inima sunt intr-o deplina armonie superioara. El se va comporta exact asa cum este bine atat pentru el, cat si pentru ceilalti, in orice situatie; el are pentru Dumnezeu o credinta si o iubire sincera si comportarea sa fata de ceilalti nu lasa nimic de dorit. Angajat in tranzactiile curente, el se va comporta ca un perfect om de afaceri; in compania savantilor el isi va folosi cunostintele si va dovedi in discutii o putere deosebita de rationament. El va fi afectuos fata de parintii sai, iubitor si cald cu fratii si prietenii sai, bun si plin de simpatie cu vecinii, fiind tot timpul gata sa le vina in ajutor. In ochii sotiei sale, el este Domnul si Stapanul Iubirii. Un astfel de om este cu adevarat perfect.

(din Invataturile marelui yoghin Ramakrisna, ed. Kamala)

Reclame

Scopul vietii este unirea cu Dumnezeu

Fiecare clipă în care nu te-ai gândit la Dumnezeu este o clipa pierdută.

Singura iubirea este esentiala, devotiunea fata de Dumnezeu. Pentru a obtine starea de devotiune fata de Dumnezeu, trebuie facuta cu daruire si ardoare practica spirituala. Trebuie sa Il doresti pana la lacrimi si cu o ardenta aspiratie interioara. Gandirea trebuie sa se retraga de la tot restul lucrurilor si sa se cncentreze exclusiv asupra lui. El nu se afla nici in Vede, nici in vedanta, nici intr-o alta carte. El nu poate fi atins decat printr-o continua aspiratie interioara. Trebuie sa te rogi cu ardoare, pentru ca nu poti ajunge la cea mai inalta realizare fara efort, iar practica spirituala este absolut necesara.

Foarte putini dintre oameni inteleg ca rostul si finalitatea vietii umane este fuziunea cu Dumnezeu.

Daca realizati cunoasterea Unicului, puteti cunoaste toul. Zerourile pe care le-am adaugat cifrei 1 au devenit sute de mii. Dar, daca veti inlatura cifra 1, nu va mai ramane nimic. Multitudinea nu are valoare decat prin acest Unic. Intai este Unicul si apoi multiplicitatea. Mai intai este Dumnezeu si apoi urmeaza lumea si celelalte fiinte individuale.

(din Invataturile marelui yoghin Ramakrishna)

“Ritualul” meu personal de practica yoga

Uneori, in viata de zi cu zi, desi am multe lucruri de facut, am senzatia ca ma inabus, ca nu mai pot respira, ca imi amorteste sufletul si viata trece pe langa mine. Parca uit ceva foarte important si trebuie neaparat sa imi reamintesc. Si atunci fac ceva care sa ma trezeasca, sa ma faca din nou vie.

De obicei, „revin la viata” cand merg in padure si ascult linistea sau cand practic yoga. Fiecare are asemenea mici „retete secrete” personale prin care redevine el insusi dupa intalnirea cu „lumea dezlantuita”.

In urma cu mai multi ani, am fost prima oara intr-o tabara-retragere, in care am tacut timp de o saptamana si am invatat sa meditez pentru inima mea. Mi-a placut atat de mult, incat am fost apoi, doi ani la rand, in vacanta, timp de o luna, intr-o asemenea retragere, dar de data asta singura (adica nu intr-o tabara).  De fapt, nu eram chiar singura, eram eu si izvorul din vale, si mesteacanul de langa fereastra, si steaua aceea care imi zambea in fiecare seara din coltul ferestrei, si pasarile care ma trezeau si ma insoteau la plimbarea pe deal.  Oricum, nu vreau sa scriu  despre natura atat de frumoasa, care imi face inima sa cante aproape intotdeauna. Despre asta, altadata.

Vreau sa scriu ca m-a ajutat foarte mult atunci, chiar daca eram singura cu sufletul meu, sa imi creez un fel de ritual personal. Chiar si intr-o retragere (sau mai ales intr-o retragere) mintea are de lucru, isi aminteste tot felul de lucruri, isi face griji pentru alte milioane de lucruri, rememoreaza toate cantecele, filmele, poeziile si diverse alte situatii vazute sau auzite. Daca nu ai o solutie pentru a iesi din valtoarea asta, te intorci la fel cum ai plecat. Am inceput sa ascult linistea, am practicat tehnicile yoga si exercitiile de meditatie invatate  si treptat, mintea mea s-a linistit si au inceput sa apara strafulgerari de Tacere si minunare pe care nu le pot descrie. M-am bucurat atat de mult atunci, incat mi-a fost teama ca le voi uita. De aici a pornit ideea „ritualului meu personal” pentru amintirea de sine.

Scopul ritualului era sa ma aduca in starea de daruire a mea catre Dumnezeu. Incepeam prin aprinderea unei lumanari, rugandu-ma ca Dumnezeu sa imi aprinda inima de dorul Lui asa cum aprind eu lumanarea. Apoi incepeam practica hatha yoga: incalzirea, apoi, pe fiecare chakra, de jos in sus, o asana speciala si cate zece respiratii yoghine complete in care, in timpul retentiilor, sa simt ca ma umplu de iubire si lumina si ca ma daruiesc lui Dumnezeu, cu toata inima. De fiecare data , ritualul a avut efect, chiar si dupa (sau mai ales dupa) ce m-am intors din retragere si am reintrat in ritmul obisnuit de serviciu. De fiecare data, pe masura ce faceam asanele, simteam cum corpul fizic parca mi se umple de lumina, mintea se linistea si dorul din inima reinvia. Cand deschideam ochii, vedeam din nou „in culori”, si nu „in alb-negru”, asa cum aveam impresia inainte.  Revenisem la viata!

Dilema: despre abandon

Cum iti dai seama ca ceea ce vrei sa faci e cu adevarat voia lui Dumnezeu? Ce inseamna sa te abandonezi cu adevarat in fata lui Dumnezeu, ca voia Lui e si a ta, ca accepti voia Lui? Cum iti dai seama ca asa trebuie sa fie si nu asa cum vrei tu?

E (relativ) usor sa spui „ma abandonez” cand esti cu ochii inchisi, in meditatie. Dar cand esti cu ochii deschisi si vrei sa iti traiesti viata asa cum iti imaginezi ca poti? Cat este imaginatie si cat speranta, cat este egoism si cat ajutor dezinteresat, cat este risc si cat este asumare?

Intr-un film parca, cineva spunea: atat timp cat sunt inca aici, inseamna ca Dumnezeu mai are un plan cu mine.  Cum imi dau seama care e planul lui Dumnezeu cu mine? Teoretic, din punct de vedere spiritual, e suficient sa fiu atenta la ce mi se ofera, la ce am in mine, sa folosesc ce am in mine, in corpul, mintea si inima mea.  Practic, e greu sa accept sa nu e cum vreau eu… ca Dumnezeu are alt plan… ce simplu ar fi daca ne-am da seama imediat care e planul Lui cu noi… sau poate nici atunci nu ar fi simplu, poate ca nu l-am accepta.

De unde stii daca esti un mugure de trandafir sau un mugure de plop? De unde stii ce floare va iesi din tine? Sau daca va iesi vreo floare? Sau nici nu trebuie sa stii? Doar sa infloresti…

„Supune-te, o,mugure, supune-te!

Lasă-ti inima in fulgere si detunete

sa izbucneasca in sfarsit!

Duhul imbobocirii ti s-a napustit

pana in miez!

Cum mai cutezi

Sa-ntarzii inca, mugur ne-mplinit?”

Femeia superioara

Am gasit, prin caietele mele, ceva frumos despre femei. Merita sa mai citesc o data…

„Deoarece iubirea este incununarea suprema a unui suflet, in ea se vor reflecta conditia si natura acestuia. Asa cum suntem, asa iubim. Putem gasi in modul in care iubim caracterizarea noastra cea mai profunda. Toate celelalte actiuni si aparente ne pot insela in privinta adevaratei noastre naturi: iubirile pe care le traim ne vor dezvalui secretul atat de grijuliu ascuns al fiintei noastre. Si mai presus de toate, alegerea celui iubit.

Cea mai mare parte dintre oameni (atat femei, cat si barbati) traiesc din fraze deja spuse, din idei primite, din sentimente conventionale. Femeile vulgare sau superficiale poarta in ele un ideal vulgar, respectiv superficial, de barbat, un model diluat care isi afla usor implinirea aproximativa in realitate. Asa cum exista insa barbati geniali care ne-au transmis cugetari absolut noi, care creeaza stiluri artistice sau tehnologii de varf uluitoare, exista si femei geniale care, datorita rafinamentului lor deosebit si sensibilitatii superioare, ajung sa creeze un nou ideal de barbat, superior, spiritual.

Interventia profunda a femeii in istoria omenirii, atat culturala, sociala, cat si spirituala, nu consta in primul rand in actiuni concrete (desi nu se poate nega influenta lor), ci mai ales in prezenta senina a personalitatii sale superioare, sublime, misterioase. Asa cum, la ivirea luminii, fara nici un efort, pur si simplu pentru ca este lumina, obiectele raman iluminate si culorile canta in jurul lor, la fel tot ceea ce face femeia, ea face doar existand, fiind, iradiind.

Barbatul participa la razboaie, strabate lungul si latul planetei in expeditii riscante, pune piatra peste piatra in monumente, scrie carti, biciuieste aerul cu discursuri si chiar si atunci cand nu face nimic decat sa mediteze, se incordeaza launtric intr-o atitudine atat de activa incat pare a fi mai degraba pregatirea saltului cutezator.

Influenta femeii e putin vizibila tocmai pentru ca se gaseste pretutindeni. Nu e vijelioasa, ca cea a barbatului, ci extatica, precum cea a atmosferei. Exista in esenta feminina o natura ce actioneaza lent, precum undele apelor. Aceasta se intelege atunci cand se afirma ca barbatul este caracterizat de ceea ce „face”, iar femeia prin ceea ce „simte”. In aceasta epoca, rolul femeii consta in a se face pe sine insasi desavarsita, creand in sine un nou tip de feminitate, mai delicat, mai puternic, mai exigent.

Exigenta. Aceasta este una dintre cele mai importante misiuni ale femeii superioare pe pamant: a solicita desavarsire din partea barbatului. Atentia pe care chiar si cel mai neglijent om obisnuieste sa o consacre infatisarii fizice atunci cand doreste sa se apropie de femeia pe care o iubeste nu este decat expresia exterioara a curateniei spirituale la care cheama femeia. Fara a face aparent nimic, ca o floare linistita pe tulpina sa, prin intermediul unei emanatii fluide de imponderabile gesturi fugitive, care actioneaza ca niste lovituri ale unei dalti ireale, femeia superioara sculpteaza o noua statuie de barbat si indrazneste sa instaureze o disciplina a slefuirii launtrice si a acuitatii intelectuale.

Perfectiunea radicala a barbatului – nu aceea care inseamna doar imbunatatire in stiinta, in arta sau politica – a ajuns de obicei la el privind infinitul printr-un suflet feminin, mediu cristalin in care se intrezaresc marile idealuri.

Un mod superior de perfectiune feminina constituie germenul unei noi umanitati. De aici nazuintele infinite pe care le-au simtit cei mai buni barbati atunci cand existenta le-a fost innobilata de o femeie superioara. Daca privim ceea ce au scris, ceea ce au pictat, ceea ce au legiferat ei, descoperim in filigran un profil voalat si evaziv de doamna nobila. Nu e vorba de anecdote erotice vulgare, ci de acele emotii supreme pe care o Eva exemplara le seamana in trecerea-i imponderabila in oricare barbat ales.

Un om, ca si un popor, este definit prin idealurile sale mai mult decat prin realitatile sale. La infaptuirea scopurilor noastre concura numeroase conditii, dar aspiratia e opera exclusiva a inimilor noastre. De aceea, tipurile de feminitate, care sunt totodata forme de idealitate, marcheaza orizontul capacitatilor latente in fiecare popor. Oriunde si oricand, siluetele eternului feminin se ridica la zenit ca niste constelatii, prestabilind destine etnice.

In chip de tinta sublima, de exemplu si prototip, profilul ideal de barbat pe care il au femeile superioare actioneaza asupra unei intregi societati, ridicand nivelul moral, prin intermediul atractiei incantatoare exercitate de catre ele. Feminitatea pura este o dimensiune esentiala a culturii. Exista o cultura specific feminina, cu talentele si geniile sale, cu incercarile, esecurile si reusitele sale, prin care femeia isi realizeaza colaborarea autentica la istorie.

Daca mai multe femei, plasate oportun intr-o societate, isi educa, isi slefuiesc fiinta pana cand fac din ea un diapazon perfect de umanitate, un instrument de acuta sensibilitate pentru forme posibile de viata mai buna, ele vor izbuti sa realizeze mai mult decat toti pedagogii si oamenii politici.

Femeia exigenta, cea care nu se multumeste cu natura masculina de rand, care cere barbatului calitati superioare, determina prin atitudinea ei un fel de vid in straturile superioare ale omenirii. Si cum in natura nu poate exista vid, acesta se va umple curand cu realitati: inimile barbatilor vor incepe sa bata dupa un ritm nou, idei neasteptate vor aparea in mintea lor, noi idealuri, proiecte, actiuni vor brazda spatiile vitale, intreaga existenta se va pune in miscare dupa un ritm ascendent si in tara norocoasa unde va aparea o asemenea feminitate va inflori, triumfala si invadatoare, o primavara spirituala, o intreaga viata noua.

Vreau sa zbor

In perioada asta, simt ca nu reusesc sa pun in practica ceea ce aflu, invat, simt in meditatii. Cred ca degeaba il simt pe Dumnezeu in timp ce stau cu ochii inchisi si ma gandesc la El, daca, atunci cand vorbesc cu oamenii, nu reusesc sa ma apropii mai mult sufleteste de ei. De ce nu Il vad, nu Il simt ca esenta, ca scanteie in tot ce ma inconjoara? Ma simt sterila, fara rost, daca nu reusesc sa transmit ceea ce simt, daca nu reusesc sa ma bucur impreuna cu ceilalti de frumusetea care mi se reveleaza. Cum sa ma bucur singura de incantare si frumusete?

E oare gresit ca vreau mai mult, daca eu nu ofer mai mult? Ce ma opreste? De ce nu reusesc sa ma apropii de oameni, chiar de cei apropiati, cu inima treaza? De ce nu ma deschid nici fata de Tine,  Doamne, de ce nu Te pot simti mereu asa? Nu imi gasesc locul si mi-e dor de chemarea si de raspunsul Tau. Am senzatia ca nu vad bine, ca e ca o ceata in jur, ca ochii mei nu mai au puterea sa treaca de usa, de podea, de fereastra. Este ceva care ma opreste, ma doare ca nu ma pot manifesta asa cum simt in interior. Simt lumina vibrand in jurul meu, dar nu o vad, nu e ceva clar. E o nerabdare in mine, se petrece ceva, simt, dar nu stiu ce e. Stiu ca e buna, e calda, e frumoasa lumina asta, dar nu o pot atinge, nu o pot vedea, nu o pot auzi. Presimt sunetele diafane ale luminii. Cum sa ajung la ea? Acum nu mai vreau nimic altceva. Ma doare pieptul si imi simt inima vrand sa iasa afara, sa imbratiseze lumea, dar mintea ma opreste: controleaza-te, stapaneste-te, nu e bine sa fii atat de receptiva, trebuie sa controlezi totul. Ma simt atat de dornica sa ma cufund in lumina pe care o simt dincolo de ceea ce vad, as vrea sa ma imprastii, sa ma topesc in bucuria infinit de tacuta din jurul meu. Vreau sa inchid ochii, sa ii amutesc, sa nu ma mai minta – aceasta este lumea. Nu se poate, exista lumina de dincolo, lasa-ma corpule, sa o intregesc in mine, cu mine. Ma simt ca intr-o inchisoare si totusi ma bucur nespus ca am dorul de lumina, ca am acea nerabdare catre diafanul cel mai diafan, ca simt nevoia de pur, de curat, atat de pur si curat cum nu exista in lumea asta. Nu mai vreau sa fiu lucida, sa stiu tot, sa controlez tot. Vreau sa ma las sa zbor. (martie 1998)

Eu sunt numitorul comun al experientelor mele

Zilele trecute, citeam din jurnalele mele vechi, si am inteles ca eu sunt numitorul comun al experientelor mele. Tot ce am facut pana acum a fost alegerea mea, eu sunt responsabila de toate actiunile mele, de emotiile si reactiile mele. Nu familia, anturajul, prietenii sau mediul. Pentru ca, indiferent de situatie, am actionat, am gandit, am simtit intr-un mod caracteristic mie.

In plus, am inteles ca tot ce am facut pana acum, tot ce am trait, am gandit, a fost o experienta, nu o ratare. Nu o greseala, ci doar o lectie.

Chiar daca o experienta a fost neplacuta, nu pot sa spun ca a fost buna sau rea, a fost necesara pentru mine. Din alt punct de vedere, ar putea fi bun sau rau, dar pentru mine a fost necesar. Cu mintea de atunci, cu cunostintele si experienta de atunci, nu puteam actiona altfel. Ma accept si ma iubesc pentru tot ce am facut, pentru ca totul m-a adus in punctul in care sunt acum.

Cand inveti sa mergi, cazi si te lovesti, renunti sa mai mergi doar pentru ca ai cazut? sau te bucuri ca inveti sa mergi, te ridici, te scuturi si mergi mai departe?

Ma consideram o persoana lipsita de valoare, nedemna de a fi iubita, ca si cum eu eram acea (presupusa, imaginata) greseala. Ma confundam pe mine, cea adevarata, cu ceea ce faceam, cu ceea ce gandeam. Ceva s-a schimbat, centrul de greutate este acum spre interior, adica spre mine, numitorul comun al tuturor experientelor mele, nu spre exterior (mediul, parerile, reactiile celorlalti).

Daca ma murdaresc, mama mea stie ca tot eu sunt si ma ajuta sa ma spal. Nu imi spune ca nu mai sunt copilul ei, ci ma iubeste pentru ce sunt, nu pentru ceea ce imbrac.

Asta inseamna sa vad adevarata fata a unui lucru, a unui om, a unei fapte, inclusiv fata de mine. Inseamna acceptare. Inseamna responsabilitate pentru ceea ce fac, simt, gandesc. Eu sunt „de vina”, responsabila, raspunzatoare pentru tot ce mi s-a intamplat in viata!

Iar apoi am deschis o carte (Daruri pentru viata) si iata ce am citit:

„Nu exista greseli. Intamplarile pe care le atragi asupra ta, oricat de neplacute ar fi ele, sunt absolut necesare pentru ca tu sa inveti ceea ce trebuie sa stii. Fiecare pas pe care il faci este necesar ca sa ajungi la telul pe care ti l-ai propus.” Richard Bach

„Nu exista experiente negative, doar experiente care te ajuta in dezvoltarea ta si te intaresc astfel incat sa poti zbura spre noi inaltimi. Nu exista esecuri. Doar lectii.”Robin S. Sharma

“Romanul adolescentului miop” – Mircea Eliade

– Amintirile – nu le las sa ma stapaneasca; accept sa ma imbogateasca, dar nu le las sa ma surpe. Nu mai sunt, nu se pot intoarce, tanguirea lor iti impiedica viata si impiedica alte amintiri sa se adune in suflet. Lupta cu amintirile – exercitiu indispensabil constiintei eroice. Cel care e ispitit de amintiri se dovedeste sensibil. Cel care se infrange, senin, depaseste sensibilitatea de elita.

– Orice criza trebuie solutionata prin munca. Nu rezista nici un obstacol muncii incruntate, nesfarsite, calme. Eu trebuie sa ajung la tinta. Fara urale, fara glorie, fara daruri, voi birui. Nebunia si moartea sunt ganduri care inspaimanta pe cei mediocri. Pe mine, nu!

– Stiinta, inainte de a fi adanca, trebuie sa fie larga.

– Sa nu studiez decat esentele, izvoarele.

– De ce se confunda risipirea tineretii cu vietuirea ei? De ce nu intelegeau tovarasii mei ca o anumita sensibilitate, instrunita de un anumit creier, poate experimenta in cateva saptamani, intens si vivace, visul sau virtutile lor de ani? Si de ce nu intelegeau ei ca porunca tineretii este de a trece inainte?

– Mi-au fost dragi norii care revarsa in suflet tristetea sobra si poarta deasupra crestetelor fluturare larga de destin.

– Sensul vietii nu e fericirea, ci realizari eroice. Biruinta nu poate avea insemnatate, ci numai incordarea neostenita catre ea.

– Suflet aspru si vast.

– Cumplite si necontenite renuntari, lupta necurmata, neinfranta, care pogoara in suflet aroma dumnezeirii. Iar lupta necurmata nu intampin decat in singuratate, unde ispitele si amintirile sunt puhoi.

– Un drum in noapte nu il sfarsesc decat zorii, dar niciodata nu oboseste in doi.

– Ca sa supravietuiesti, ai nevoie de vointa si perseverenta in nebunia renuntarilor.

– Celor care nu au indurat niciodata lupta pentru indeplinirea unei absurditati li s epare nebunie orice le depaseste slabiciunea si mediocritatea. Numai un nebun supravietuieste mediocritatii.  Viata toata trebuie sa se franga sub nebunia eroului.

Fericirea simpla de a exista

Din fericirea simpla de a exista, florile infloresc, raurile curg, soarele straluceste, iubirea se daruie.

O fericire simpla, de copil, nemasurata, suficienta prin ea insasi, care nu cere nimic si se daruie total.

In afara timpului, umpland tot, constienta de ea si fericita, aceasta fericire exista mereu, chiar daca o observam sau nu, modesta si rabdatoare.

Si, intr-adevar, nu are motiv!