Idealurile aspirantului spiritual care este implicat in lume

Scopul vietii tale nu este sa castigi bani, ci sa fii in serviciul lui Dumnezeu.

Exista printre oamenii care traiesc in mijlocul societatii, aspiranti la spiritualitate care Il cauta pe Dumnezeu. Ei formeaza o categorie aparte. Intreaga lor fiinta este consacrata lui Dumnezeu, dar in acelasi timp ei nu neaga aceasta lume. In Ramayana se spune ca Ravana era un astfel de om. El isi dorea fericirea aici, dar avea si o aspiratie autentica catre Dumnezeu. El a imbratisat incantatoarele fiice ale deva-silor (zeitati) si a atins chiar nivelul Realizarii Supreme. In scrierile tantrice secrete se spune ca inteleptii nu resping bucuriile acestei lumi, transcenzand insa acest nivel prin cunoastere si intelegere si ajungand astfel la Adevarul Ultim.

Traiti in mijlocul lumii, dar fara a apartine lumii.

Capul de familie ideal renunta interior la lume, altfel spus, el daruieste fructele muncii sale, plin de iubire lui Dumnezeu. Aceasta este invatatura fundamentala a Bhagavad-Gitei: „Omul nu Il iubeste decat pe Dumnezeu. El renunta la tot din dragoste fata de Dumnezeu”.

Nu este nici un rau ca un sadhaka (aspirant spiritual) sa traiasca in lume, dar el va trebui sa nu permita lumii sa „intre” in el, atasandu-se posesiv de aceasta.

Este putin important ca traiti in mijlocul familiei sau al lumii, atat timp cat spiritul vostru ramane fixat in Dumnezeu. Indepliniti-va datoriile in aceasta lume cu o mana, iar cu cealalta atingeti mereu picioarele lui Dumnezeu. Cand v-ati indeplinit datoriile, puneti cu amandoua mainile picioarele Sale deasupra inimii voastre.

Nu are mare importanta faptul ca traiti sau nu o viata de familie. Indepliniti-va intotdeauna indatoririle fara atasament, fixandu-va continuu spiritul in Dumnezeu. Fiti asemanatori acelor oameni care au un cutit infipt in spate si care, totusi, vegheaza asupra treburilor lor continuand sa traiasca in aceasta lume si sa vorbeasca cu prietenii, dar ramanand tot timpul constienti de durerea pe care o suporta.

M. l-a intrebat intr-o zi pe Sri Ramakrishna: „Cum trebuie sa traim in lume, atunci cand suntem capi de familie?” El i-a raspuns: „Indepliniti-va toate indatoririle voastre avand sufletul fixat in mod constant asupra lui Dumnezeu. Cat despre parintii, sotia si copiii vostri, serviti-i ca pe voi insiva, dar fiti constienti, in adancul inimii voastre, ca in realitate ei nu va apartin.”

Va puteti desfasura munca in aceasta lume, dar aveti mare grija sa aveti mereu gandurile voastre inchinate lui Dumnezeu.

Ce rau exista in a locui in lume? Pastrati-va doar gandirea fixata asupra lui Dumnezeu.

Acela care are viveka (discernamant) si vairagya (renuntare, nonatasament) si in plus dragoste pentru Dumnezeu, poate trai chiar si in mijlocul lumii.

Chiar si capii de familie pot ajunge sa Il vada pe Dumnezeu. Pentru oamenii acestei lumi ar insemna un bine infinit daca ar putea petrece in solitudine, macar trei zile consecutiv, aspirand sa-L vada si sa IL realizeze pe Dumnezeu.

Daca doriti sa traiti fara atasament in aceasta lume, trebuie mai intai, pentru un anumit timp, sa practicati devotiunea in solitudine: un an sau sase luni sau o luna, ori minimum doisprezece zile. In timpul acestei perioade de reculegere, meditati constant asupra lui Dumnezeu. Rugati-L sa va acorde Iubirea Divina. Concentrati-va spiritul asupra ideii ca nimic din aceasta lume nu este in realitate al vostru, ca ceea ce considerati ca fiind al vostru va va fi luat intr-o zi sau alta. Singur Dumnezeu va apartine. El este pentru voi Intregul, Totul in tot. Singura voastra preocupare trebuie sa fie cum sa ajungeti la El.

Acul magnetic al unei busole va indica intotdeauna nordul si astfel se va cunoaste directia pe care o are vasul. Din aceasta cauza vapoarele nu se ratacesc niciodata. Daca inima omului este intotdeauna indreptata catre Dumnezeu, vor fi evitate toate pericolele.

Omul care, traind in mijlocul tentatiilor acestei lumi, poate sa-si disciplineze spiritul prin exercitii spirituale, este un adevarat erou. El poate sa priveasca in orice directie, chiar si purtand o povara incarcata pe crestetul sau. In acelasi mod, omul perfect al carui mental este in intregime disciplinat are in mod constant privirea fixata asupra lui Dumnezeu, chiar si atunci cand este angrenat in greutatile treburilor sale lumesti.

Sa-ti risipesti fortele in aceasta lume nu conduce la nimic bun. Pentru un om care traieste in mijlocul societatii, renuntarea la lume trebuie sa fie interioara si nu exterioara.

Este privilegiat omul in fiinta caruia mintea si inima sunt intr-o deplina armonie superioara. El se va comporta exact asa cum este bine atat pentru el, cat si pentru ceilalti, in orice situatie; el are pentru Dumnezeu o credinta si o iubire sincera si comportarea sa fata de ceilalti nu lasa nimic de dorit. Angajat in tranzactiile curente, el se va comporta ca un perfect om de afaceri; in compania savantilor el isi va folosi cunostintele si va dovedi in discutii o putere deosebita de rationament. El va fi afectuos fata de parintii sai, iubitor si cald cu fratii si prietenii sai, bun si plin de simpatie cu vecinii, fiind tot timpul gata sa le vina in ajutor. In ochii sotiei sale, el este Domnul si Stapanul Iubirii. Un astfel de om este cu adevarat perfect.

(din Invataturile marelui yoghin Ramakrisna, ed. Kamala)

Reclame

Un nou inceput in yoga

De fiecare data cand se deschide o noua grupa de yoga, cand unii oameni vin la curs cautand ceva pentru sufletul lor, ceva ce poate inca nu isi dau seama prea bine, imi aduc aminte cum am inceput eu sa practic yoga, ce nazuinte aveam atunci, ce doruri imi ardeau in suflet, nestiute, nenumite. S-au schimbat multe de atunci, unele doruri au fost implinite, altele s-au aprins mai tare.

Ce am invatat cel mai mult din yoga? Echilibrul, centrarea,  intensitatea calma si arzanda.

Din 13 aprilie voi tine un curs de yoga pentru incepatori, cu o grupa noua. La Centrul de Yoga si Meditatie Kamala din Brasov. Va avea loc saptamanal, in fiecare marti. Iar luni, 12 aprilie,  va fi conferinta de prezentare a cursului.

„O, tu cel cu buzele insetate, continua sa cauti apa.

Acele buze insetate sunt dovada ca vei gasi sursa apei.” (Rumi)

Scrisori de dragoste

Azi, dupa ce am plecat de la tine, eram in masina, mergand spre ce aveam de rezolvat. Deodata parca am avut alti ochi, am inceput sa ma simt din alta lume, ma intrebam ce caut eu aici, in lumea asta nebuna. Mi s-a facut un dor imens de liniste, de pace, de Dumnezeu. Ma uitam la oamenii din autobuz, le vedeam tot zbuciumul inutil, orb, pentru ceva atat de trecator! M-am infiorat, pentru ca ma recunosteam pe mine, cum eram in urma cu cateva minute. Voiam atunci doar sa ma duc undeva unde sa vorbesc cu cineva sfant, inalt, calm, care sa ma asculte in tacere. Mi se facuse dor de rugaciune.

As vrea sa pot simti cat mai des asa, sa simt ca ma zbat inutil pentru lucruri inutile, din anumite puncte de vedere. Si, in acelasi timp, as vrea sa raman impacata ca ceea ce fac aici, in lume, este totusi util. As vrea sa fiu mai departe si totusi mai aproape de ceea ce fac.

Doamne, cum sa Te simt mereu? asa ca acum, ca Tu imi misti mainile, ca Tu vorbesti prin mine, ca Tu imi ghidezi pasii, ca Tu esti eu, ca fara puterea Ta nu as putea nici macar sa clipesc? Cand mi-e atat de dor de tine, imi aduc aminte ca ma apropii de Tine cu fiecare pas, cu fiecare clipa, si  capat incredere ca voi ajunge la capat, la Tine, Doamne!  Nu am alta sansa decat sa ajung la Tine, Doamne!

–––

Oare chiar Tu esti Acela care striga de dor in Inima mea?

Oare Tu esti Cel care ma cheama invaluindu-mi sufletul in briza racoroasa a marii?

Cu siguranta, esti Tu!

––––-

Dorul tau sa fie mereu spre Cel Preainalt, iar inima ta mereu plina de iubire nestavilita catre El, elanul tau un torent al dorintei unirii cu El, iar sufletul tau sa se aprinda doar la auzul numelui Sau, caci cel ce Il cauta neobosit doar pe El va primi darul Sau cel mai de pret.

–––––––

Draga mea,

In tine se afla cea mai de pret comoara. Tu insati esti acea comoara ce lumineaza zorile de zi si aduce impacarea in apus de soare. Privirea ta da nastere curcubeelor, iar zambetul tau infloreste gradinile. Glasul tau purtat de soapta vantului invaluie indragostitii in duiosia imbratisarilor. Unde ar mai fi loc de intunecimi in aceasta lumina care esti tu?

––––-

Imi esti mai aproape sufleteste ca niciodata pana acum. Incep sa inteleg ce inseamna sa iubesti dincolo de spatiu si de timp, ce inseamna sa iubesti un suflet, nu un corp. Imi dau seama cum e sa fiu mereu cu sufletul treaz, cum este  sa fiu mereu atenta la iubirea din jurul meu, din mine, din tot si toate. Iar cand aceasta minune se revarsa din inima mea catre tine sau iti simt dorul, venind prin tine din inalturi, ma simt mai aproape de cer. Si nu ma mai deranjeaza ca nu te vad sau nu te aud sau ca esti departe, ma bucur pur si simplu ca existi, ca te pot iubi, ca asa ne iubeste Dumnezeu. Si cum altfel putem sa ii multumim, decat iubindu-ne cat mai frumos, cat mai luminos si mai stralucitor? (2000)

O poveste de dor

In urma cu multi ani, am primit cadou o poveste.

Iti scriu tie, Porumbel Alb, si nu altcuiva, pentru ca tu esti acum pentru mine mesagerul tainic si plin de candoare care imi aduce din nou si din nou freamatul iubirii in inima. Nu stiu sa scriu si sa dau o forma sentimentelor care ma asalteaza uneori si, de aceea, Porumbel minunat, o sa iti spun o poveste (cu cuvinte putine si simple pentru ca, asa cum ti-am spus deja, viata m-a invatat pana acum mai mult sa tac si sa ascult…)

Nu este o poveste din lumea vazduhului (lume a ta si a fratilor tai Albi), ci o poveste a padurilor si a fiintelor pamantului.

Intr-o tainica si misterioasa padure, departe, foarte departe de orice loc cunoscut de oameni, s-a nascut intr-o dimineata proaspata si racoroasa de primavara Fiica celei mai tinere dintre caprioarele Clanului.

Firava, cautand cu infrigurare, cu miscari pline de nesiguranta, caldura Mamei, a ridicat, prima ora in viata, ochii mari plini de o negraita puritate spre Soarele care se nastea. Lumina Lui s-a rasfrant in ochii albastri, imensi, ai Puiului si a imprastiat in desisurile din preajma unda de bucurie a inceputului. Intregul Clan a adus multumiri Spiritului Padurii pentru noua viata daruita lumii lor.

Nu ar fi fost nimic neobisnuit pana aici in viata lor. De fiecare data cand Spiritul Padurii ii binecuvanta, o noua viata aparea intre ei, pui care crestea cu repeziciune, intarind randurile Luptatorilor sau pregatindu-se sa devina Mama. Puiul acesta avea insa (in afara de ochii lui albastri, imensi), o misterioasa stralucire, o albeata a pufului fin de pe trupul firav, care amintea celor mai batrani dintre cerbii Clanului de legendele de demult. Si aceasta nu ar fi fost nimic inca, dar, cu fiecare zi care trecea, aceasta albeata si aceasta stralucire deveneau tot mai intense, iar ochii parca si mai albastri.

Cu cat crestea, cu atat mai mult lumina ochilor Caprioarei Albe lasa sa se citeasca, cu o claritate tot mai mare, un dor netarmurit. Nu erau niste ochi tristi, ci in albastrul lor se vedea o flacara arzand tot mai intens cu fiecare zi, arzand cu iubire, cu umilinta, cu doruri ce nu pot fi rotite, cu dragoste pentru fiecare dintre fapturile Padurii, arzand cu flacara Spiritului Padurii.

Nu o sa spun mai multe acum, Porumbel gingas, despre faptele vietii Caprioarei albe… numai marea taina a ochilor sai arzand de dor.

Fiintele padurii care priveau in ochii ei mari si blanzi tresareau uneori ca trezite pe neasteptate dintr-un somn dulce sau ca la amintirea a ceva demult uitat. Tresareau si apoi treceau mai departe pastrand pentru un timp in suflete o farama din scanteierea ochilor Caprioarei Albe.

Anii au trecut si Caprioara Alba incepea sa simta tot mai mult, cu fiecare clipa, cum acel dor ii patrunde fiecare fibra, patrunde adanc si arde in fiecare din celulele ei…

Si, intr-o dimineata de primavara, racoroasa si proaspata, luminata de acel dor de infinit, Caprioara Alba a facut sa tresara intreaga padure. Intreaga Padure, cu toate fapturile ei, cu fiecare fir de iarba, cu fiecare gaza, a tresarit si adanc a frematat cand intregul trup al Caprioarei Albe a devenit stralucitor ca Lumina ochilor ei, abandonandu-se apoi Pamantului.  Iar Padurea a suspinat si a simtit ca ii va lipsi focul dorului ei.

In aceeasi zi, luminata de soarele fraged de primavara, in Lumea Alba a Porumbeilor, a luat nastere o noua viata, cu binecuvantarea Spiritului Vazduhului.

O fiinta plapanda, tremurand inca in urma Miracolului venirii in Lume, ridica, pentru prima oara, ochii albastri, in care deja se vedea un dor nesfasit, spre Soarele bland. Aici, ochii albastri ai Puiului se oglindeau in ochii albastri ai celorlati Porumbei si faceau impreuna Vazduhul sa freamete in ritmul tainic al acelui dor mistuitor si atat de plin de Viata…

Povestea nu se sfarseste aici, ci continua, dar deja nu mai este povestea Caprioarei Albe si nici a Porumbeilor, ci povestea Sufletului oglindit in acei ochi albastri, plini de dorul arzator de Inalt.

Este vorba de tine, Porumbel Alb, si de dorurile din si de dincolo de stralucirea ochilor tai, doruri ce nu se vor stinge, ci vor deveni tot mai mistuitoare, pana ce flacara acestei iubiri si sperante nesfarsite va duce sufletul tau in Cel pe care il doreste neincetat (fie ca stie asta sau nu).

“Romanul adolescentului miop” – Mircea Eliade

– Amintirile – nu le las sa ma stapaneasca; accept sa ma imbogateasca, dar nu le las sa ma surpe. Nu mai sunt, nu se pot intoarce, tanguirea lor iti impiedica viata si impiedica alte amintiri sa se adune in suflet. Lupta cu amintirile – exercitiu indispensabil constiintei eroice. Cel care e ispitit de amintiri se dovedeste sensibil. Cel care se infrange, senin, depaseste sensibilitatea de elita.

– Orice criza trebuie solutionata prin munca. Nu rezista nici un obstacol muncii incruntate, nesfarsite, calme. Eu trebuie sa ajung la tinta. Fara urale, fara glorie, fara daruri, voi birui. Nebunia si moartea sunt ganduri care inspaimanta pe cei mediocri. Pe mine, nu!

– Stiinta, inainte de a fi adanca, trebuie sa fie larga.

– Sa nu studiez decat esentele, izvoarele.

– De ce se confunda risipirea tineretii cu vietuirea ei? De ce nu intelegeau tovarasii mei ca o anumita sensibilitate, instrunita de un anumit creier, poate experimenta in cateva saptamani, intens si vivace, visul sau virtutile lor de ani? Si de ce nu intelegeau ei ca porunca tineretii este de a trece inainte?

– Mi-au fost dragi norii care revarsa in suflet tristetea sobra si poarta deasupra crestetelor fluturare larga de destin.

– Sensul vietii nu e fericirea, ci realizari eroice. Biruinta nu poate avea insemnatate, ci numai incordarea neostenita catre ea.

– Suflet aspru si vast.

– Cumplite si necontenite renuntari, lupta necurmata, neinfranta, care pogoara in suflet aroma dumnezeirii. Iar lupta necurmata nu intampin decat in singuratate, unde ispitele si amintirile sunt puhoi.

– Un drum in noapte nu il sfarsesc decat zorii, dar niciodata nu oboseste in doi.

– Ca sa supravietuiesti, ai nevoie de vointa si perseverenta in nebunia renuntarilor.

– Celor care nu au indurat niciodata lupta pentru indeplinirea unei absurditati li s epare nebunie orice le depaseste slabiciunea si mediocritatea. Numai un nebun supravietuieste mediocritatii.  Viata toata trebuie sa se franga sub nebunia eroului.

Fericirea simpla de a exista

Din fericirea simpla de a exista, florile infloresc, raurile curg, soarele straluceste, iubirea se daruie.

O fericire simpla, de copil, nemasurata, suficienta prin ea insasi, care nu cere nimic si se daruie total.

In afara timpului, umpland tot, constienta de ea si fericita, aceasta fericire exista mereu, chiar daca o observam sau nu, modesta si rabdatoare.

Si, intr-adevar, nu are motiv!

“Lorelei” de Ionel Teodoreanu

„Pe harfa rasturnata a ierburilor tale, Vara, trupul si sufletul meu sunt inceputul unui mare cantec si tremurul mainii care il cauta”.

„Sunt ceea ce este dincolo de fereastra odaii tale: departarea. Sunt cea mai mica fata a lumii intre randunelele ei fiindca ma infasor in intregul ei necunoscut. Privirea ta nu ma va gasi nicaieri. Aminitirea ta nu are unde sa ma afle. Glasul tau nu poate sa ma strige si nu stie unde. Sunt intre cele patru zari: raspantia lor. Stii sa asculti? Auzi vantul la fereastra? Auzi pasarile care pleaca si se intorc, ducand si aducand primavara? Stii ce e nostalgia? Privesti uneori pe fereastra fara sa vezi nimic? Sunt pe acolo si intr-acele, fara fiinta, o apropiere si o indepartare in preajma ta. Gandeste-te la mine ca la o stea desprinsa din tine.”

„A trecut o ploaie de primavara si s-a tesut in zare braul frant de matasa al curcubeului, cu el imi incing mjlocul si ma duc. ”

Dupa ce am citit cartea, am pastrat o dulce melancolie si o durere. De ce exista asa ceva? De ce unele destine, unele iubiri, unele vieti sunt atat de tragice:? Pentru ele, nu pot nici sa plang, dar simt in mine o putere, daca as putea, as lua balanta lumii sa o sfarm. As face alta care sa dea fericire tuturor. Dar acest lucru e imposibil, si nici nu cred ca e drept. Nu am eu acest drept de a rasturna lumea. Dar, daca as putea, as imparti un strop de fericire tuturor.

31 martie 1990