Daca inima este plina de iubire, vei vorbi despre iubire

„Dacă gandesti bine despre ceilalti oameni, atunci vei vorbi de bine cu si despre ceilalţi oameni. Gura exprima ceea ce umple inima. Daca inima este plina de iubire, vei vorbi despre iubire.”  – Maica Teresa

Anunțuri

Seminar „Fii Femeia care esti menita sa fii!” – 4-6 martie, Sanpetru, Brasov

This gallery contains 4 photos.

De-a lungul timpului, in toata lumea, femeile s-au intalnit pentru transmiterea traditiei, initiere, impartasire, cantece, dans si (re)descoperire. Aceste intalniri si legaturile create hranesc sufletul femeii, amintindu-i de cele mai profunde aspiratii, de prioritatile ei. Ele ii amintesc de dorinta … Citește în continuare

Evaluează asta:

Intelepciunea interioara feminina

Aceasta intelepciune din profunzimea sufletului nostru este cunoasterea intuitiva a legaturii noastre cu noi insine, cu ceilalti, cu universul. Fiecare dintre noi are aceasta intelepciune, uneori foarte bine ascunsa, este o cunoastere puternica, intuitiva, feminina, primordiala.
Cu mii de ani in urma, comunitatile umane aveau un stil de viata matriarhal. Atat barbatii, cat si femeile onorau energia Mamei Divine, a Zeitei, iar femeile, fiind incarnarile ei, erau adorate ca zeite vii, iar oamenii traiau in pace.
In societatile patriarhale actuale, rolurile si importanta femeilor au fost reprimate si uitate. Femeile au fost invatate sa isi ignore energia divina, sa dea deoparte puterea lor de a vindeca si sa uite ca sunt zeite. Ca urmare, au pierdut mult timp luptandu-se sa fie auzite, valorizate si luate in serios. Cu fiecare generatie care se nastea, teoria inegalitatii si a diferentelor dintre sexe a devenit o problema normala a vietii. Femeile isi invatau fiicele sa se rusineze de energia lor divina, pentru a nu fi considerate orgolioase, iar fiii lor au fost invatati sa onoreze doar energia masculina, prin distrugere si putere. Aceasta energie masculina puternica a devenit cea mai importanta trasatura de caracter pentru supravietuirea in lumea moderna.
Rolul energiei hranitoare a femeii,a intelepciunii interioare a femeii a fost uitat, pierdut, astfel incat femeilor le este greu sa se iubeasca pe ele insele, sa accepte iubirea celor din jur. Aceasta instrainare de propria noastra divinitate, incercarea de a ne potrivi intr-o lume masculina ne-a adus in situatia de a fi lipsite de propria noastra afectiune. Incercam cu disperare sa ne regasim drumul inapoi spre ceea ce suntem noi insine, sa ne adoram propria intelepciune, feminitate si divinitate. Insa, pentru a fi din nou adorate ca zeite, trebuie mai intai sa adoram energia zeitei in noi insine si in toti cei care ne inconjoara.
Incepem prin a ne apropia de noi insine. Incepem prin a ne iubi pe noi insine si a nu ne teme de iubirea celorlalti. Trebuie sa revenim la origini si sa refacem legatura cu inima noastra. Aceasta ne va readuce in legatura cu energia noastra feminina divina, cu energia Zeitei.
Putem apoi incepe sa iubim si sa respectam barbatii. Prea mult timp importanta lor in viata noastra a fost subestimata. Si ei au nevoie sa refaca legatura cu inima lor, si ei sunt pierduti, nesiguri de rolurile lor in lume. Depinde si de noi, ca femei, sa le aratam calea inimii, sa le aratam cine sunt ei cu adevarat.
Cand ne vom accepta energia divina si nevoia noastra de a ne iubi pe noi insine in puritatea noastra originara, relatiile noastre vor fi mai pline de iubire, vietile noastre mai bogate, si intreaga umanitate va fi mai echilibrata.
Noi, femeile, putem participa la aceasta vindecare a lumii, si implicit a noastra insine, reamintindu-ne de starea noastra de zeite, retrezindu-ne intuitia, creativitatea, spontaneitatea, puterea. Sa ne cufundam in iubire si sa le aratam barbatilor, copiilor, surorilor noastre calea inimii. Sa refacem legatura cu inima noastra si sa invatam sa traim in spatiul sacru al inimii.
Cea mai buna modalitate de a reface aceasta legatura este sa traim in constienta si sa ne daruim noua insine timpul si spatiul pentru a cunoaste cine suntem, sa fim pline de compasiune si bunatate si sa ne traim viata cu scop si responsabilitate.

 

Bucuria – Rabindranath Tagore

Ea, Bucuria, alerga din patru zari de lume
să-mi zamisleasca trupu-anume.
Luminile cerului au sarutat-o, sarutat-o, zi de zi,
pana cand ea, Bucuria, se trezi.
Florile grabitelor veri suspinau in rasufletul ei
si soaptele vanturilor si clipocitul apelor
frematau si susurau in miscarile ei.
Patima culorilor crescand invapaiate
in nori si-n paduri zvacneau in inima ei,
iar cantecul mut al lucrurilor toate
prin mangaierea lor ii netezira
trasaturile abia conturate.
Ea, Bucuria, imi este mireasa,
ea si-a aprins lampa-i frumoasa
la mine in casa.

Fa-ti timp pentru inima ta

De curand, am citit o carte care m-a impresionat foarte mult: „Un an la malul marii” de Joan Anderson. Pe scurt, povestea este cea a unei femei aflata la mijlocul vietii care pleaca un an departe de tot, inclusiv de sotul ei, pentru a se regasi. Cartea descrie poetic drumul ei in acest an. Autoarea trece printr-o trezire spirituala, realizand ca este „un unfinished woman”, eu as traduce prin „o femeie incompleta”. Deoarece copiii devenisera independenti, sotul pleca cu serviciul in cealalta parte a tarii, iar scopurile ei personale fusesera mereu date la o parte pana atunci, ea se hotaraste sa se mute intr-o casuta de vacanta la Cape Cod unde sa isi analizeze viata. Merge mult in natura unde a copilarit, se intalneste cu focile pe una din insulitele din apropiere, si chiar e pusa in situatia sa isi gaseasca de lucru pentru a plati reparatia boilerului si a se intretine. Invata multe lectii in acest an, iar ideea principala a cartii este: fa-ti timp pentru a afla cine esti (pe toate planurile: fizic, sufleteste, spiritual).

Ce ar insemna termenul „o femeie incompleta”? E cineva care s-a preocupat mereu doar de ceilalti sau cineva care a trait mereu dupa standardele si asteptarile celorlalti. O femeie care isi cunoaste prea putin propriile nevoi, pasiuni sau scopuri pentru ca e prinsa in valtoarea vietii si nu reuseste sa fie prezenta cu adevarat in viata ei. Ca urmare, se simte deconectata, incompleta, neimplinita, indiferent daca are, poate, o familie, casa si unul sau mai multe servicii.  Cu aceste emotii, apare constientizarea ca e timpul sa priveasca mai profund si sa descopere ce se afla in ea insasi. E timpul sa se intrebe: „Ce doreste inima mea? Ce parti din mine sunt ale mele cu adevarat?”

Ca femei, suntem nascute sa hranim.  Ne place sa avem grija de ceilalti. Dar uneori, in intensitatea experientelor, putem sa pierdem contactul cu propriile noastre nevoi si dorinte profunde. Deseori ne sacrificam, ne lasam pe ultimul plan, pentru ca ceilalti sa aiba viata pe care o viseaza. E o atitudine eroica, dar in timp ne epuizeaza, si ne trezim ca suntem slabite fizic, mental, emotional sau spiritual. Ne deconectam de sursa noastra de energie, bucuria care apare din inima noastra atunci cand ea este implinita.

Cartea asta m-a ajutat intr-o perioada din viata mea in care si eu aveam nevoie de clarificare.  Intr-adevar, uneori noi, femeile, facem totul pentru ceilalti, dar uitam de noi insine.  Ne separam de inima noastra si uitam sa radem, sa fim fericite, sa ne bucuram de viata.

De aceea, e necesar sa fim sincere cu noi insine si sa ne intrebam: Sunt fericita? Sunt sanatoasa? Sunt acolo unde vreau sa fiu in viata mea? Imi implinesc rolul pe care mi l-a dat Dumnezeu in viata asta? Sa avem o privire sincera, concreta asupra calitatii vietii noastre. E bine sa scriem pe hartie raspunsurile, nu doar sa le invartim in minte, pentru ca astfel suntem fortate sa infruntam realitatea vietii noastre si sa facem ceva in legatura cu asta.  Cunosc unele femei  care nici macar nu isi pun aceste intrebari, le evita, se iau cu treaba (copii, muraturi, etc), pentru ca le este greu sa infrunte raspunsurile evidente si sa ia masuri. E nevoie de curaj si hotarare de a-ti transforma viata in bine, iar aceasta infruntare este absolut necesara, mai devreme sau mai tarziu. Si mai bine sa o facem constient, din timp, decat sa fim nevoite sa vedem aceste raspunsuri in momente dificile (probleme in familie, o boala etc.)

Ca femei, observam mai usor nevoile celorlalti. Ne dam seama ce ii face fericiti sau ii intristeaza, cand cineva are nevoie sa planga sau sa fie alinat. Stim aceleași lucruri despre noi insine? Ce anume ne face fericite? Ce anume ne aduce pacea? Ce anume ne face rodnice? Faceti o lista cu lucrurile care va aduc cea mai mare bucurie si multumire. Apoi, intrebati-va cand ati facut aceste lucruri ultima oara. Au trecut saptamani? Ani? Sau nu le-ati facut niciodata?

Faceti-va timp pentru voi insiva, pentru a fi impreuna cu sufletul vostru, cu inima voastra. Ascultati-o cu atentie, in liniste. E nevoie de timp pentru a o auzi din nou, dupa ani de neglijare.  Insa efortul merita. Bucuria, frumusetea si pacea care radiaza de pe chipul unei femei ne spun ca viata ei este implinita, ca inima ei este ascultata, ca prin ea Dumnezeu zambeste celorlalti oameni.

Despre Casatorie – “Profetul” de Kahlil Gibran

„Atunci Almitra vorbi din nou si spuse, Si despre Casatorie, stapâne?

Si el raspunse zicând:

V-ati nascut impreuna si impreuna veti fi intotdeauna.
Veti fi impreuna cand albele aripi ale mortii va vor risipi zilele.
Ah, veti fi impreuna chiar in memoria tacuta a lui Dumnezeu.
Dar sa lasati spatii in impreunarea voastra.
Si lasati vanturile raiului sa danseze printre voi.

Iubiti-va unul pe altul, dar nu faceti din iubire o legatura:
Mai bine lasati o mare miscatoare intre tarmurile sufletelor voastre.
Umpleti-va unul altuia cupele, dar nu beti din aceeasi cupa.
Dati-va unul altuia din painea voastra, dar nu mancati din aceeasi felie.
Cantati si dansati impreuna si fiti bucurosi, dar fiecare din voi sa fie singur,
Asemenea strunelor lautei care stau singure, desi vibreaza cu aceeasi muzica.

Daruiti-va inima unul altuia, dar nu spre pastrare,
Caci numai mana Vietii va poate incapea inimile.
Si stati impreuna, dar nu prea aproape unul de altul.
Caci stalpii templului stau la distanta unul de altul,
Iar stejarul si chiparosul nu cresc unul in umbra celuilalt.”

(Kahlil Gibran, Profetul)

Cum a fost inima ta azi?

Azi a fost o zi rece, mohorata, de toamna. Si totusi, la apus, soarele a iesit o clipa printre nori si mi-a daruit un curcubeu complet, splendid, profilat pe dealul din fata casei, imi spuneam ca as fi putut sa il ating daca intindeam mana.  Mi-am dat seama ca uitasem de mine, fiind prinsa de treburi, si Dumnezeu  mi-a reamintit sa respir, sa ma bucur de frumusete prin acest curcubeu.  Si inima mea s-a bucurat.

Cum a fost inima ta azi? Te simti impacata si libera? Cu sufletul deschis si iubitor? Te simti recunoscatoare si buna? Te-ai gandit la Dumnezeu?

Starea sufletului nostru, mai mult decat starea fizica sau a mintii, ne influenteaza modul in care traim. Pentru a invinge ritmul intens al timpului nostru, se presupune ca o femeie trebuie sa aiba grija  de sanatatea ei fizica si emotionala. Dar nu se spune prea mult despre importanta sanatatii noastre spirituale.

Am o viata destul de plina, si totusi, chiar si cele mai aglomerate zile, cand ma simt agitata si coplesita, daca imi fac timp sa imi hranesc spiritul, totul se schimba (daca nu imi fac timp, lucrurile parca se inrautatesc). Daca sunt atenta si schimb „centrul de greutate” al preocuparilor mele, stresul dispare, ma simt in largul meu, pot sa respir din nou. Viata este cu totul alta cand imi amintesc sa fac din sanatatea mea spirituala – o prioritate. Inaltandu-mi spiritul, am alta perspectiva asupra problemelor cotidiene si totul devine mai usor.

Iata cateva solutii simple, la indemana oricui, pentru a avea mai multa grija de sufletul nostru, in aceasta lume trepidanta.

1. Opreste-te

Acorda-ti permisiunea sa te asezi. Intinde-te cateva minute.

Odihna este extrem de importanta pentru starea noastra de bine si totusi, majoritatea femeilor sunt mai mereu obosite. In numele eficientei, nu ne oprim. Ne miscam prin zilele noastre ca personajele rapide din desene animate, mergem si mergem si mergem.

M. Scott Peck, autorul cartii „The Road Less Traveled”, a fost intrebat o data cum reuseste sa faca atat de multe lucruri intr-o zi. Raspunsul lui a fost: „Pentru ca nu fac nimic doua ore pe zi.” Pentru Peck, odihna era esentiala. Pentru oricine dintre noi este esentiala. Dandu-ne voie „sa fim” in loc „sa facem”, lasand deoparte pista de viteza si preferand aleile linistite ale vietii, de fapt cream conditiile pentru o mai buna eficienta (pe toate planurile).

2. Respira constient!

Respira cu adevarat. Acorda-ti timp, zilnic, pentru a ramane asezata (oriunde, in masina, la birou – daca reusesti sa ajungi in parc sau in natura, e si mai bine) si focalizeaza-te asupra respiratiei. Fii atenta la inspiratie si la expiratie. Daca poti, urmeaza un curs de yoga in care sa inveti cateva exercitii simple de respiratie pe care sa le practici apoi zilnic, ori de cate ori ai ocazia.

Respiratia constienta ajuta corpul. Improspateaza mintea, elibereaza tensiunile, deschide inima. Ne pune in legatura cu linistea noastra interioara, care este o calitate spirituala. Respiratia este un act sacru.

3. Cauta linistea si singuratatea

Acorda-ti timp pentru o pauza, timp in care sa stai in tacere, singura cu tine insuti. Inchide televizorul, radioul, lasa deoparte telefonul, ziarele si revistele (si dosarul acela de la birou). Opreste intrarea informatiilor, pentru a putea intra in legatura cu un loc mai linistit din interiorul tau.

Intr-o lume guvernata de zgomot si miscare, timpul petrecut in tacere si singuratate e vital pentru starea noastra de armonie. Suprastimularea simturilor si primirea constanta de informatii poate duce la anxietate sau depresie. In fiecare dintre noi exista o oaza de calm, dar nu o putem cauta din exterior. Trebuie sa ne cufundam in noi insine pentru a o gasi daca vrem sa ne odihnim la umbra ei si sa sorbim apele ei limpezi. Oricine merita o oaza in agitatia vietii. Fara sa mai pomenesc de faptul ca meriti sa te bucuri de propria ta companie, mereu!

Fa-ti timp pentru a te retrage in singuratate, pentru a medita sau practica tehnici spirituale, periodic. Poti incepe cu cateva ore pe zi,  o zi pe luna sau cel putin o saptamana pe an.

4. Mergi in natura

Chiar si in mijlocul unei zile extrem de ocupate, poti iesi afara, sa te uiti la cer, sa simti pamantul sub picioare, sa te bucuri de frumusetea naturii. Legatura cu natura este o cale usoara pentru a relua legatura cu sufletul tau.

Putem sa ne ascutim simturile si sa observam cu adevarat stralucirea din jurul nostru: sa vedem culorile, sa auzim sunetele, sa mirosim prospetimea Naturii. Astfel, putem intra in legatura cu unicitatea, cu maretia, cu ceea ce este chiar acum, chiar aici, in fata noastra. Apare din nou minunarea, iar sufletul nostru este inaltat „in mod natural”. Formele si manifestarile naturii ne reamintesc ca viata e buna, plina de frumusete si speranta.

5. Practica!

Foloseste practici zilnice care iti hranesc spiritul, activitati care iti aduc pacea in corp, minte si inima: rugaciune, meditatie, yoga, plimbare in natura, intonarea mantrelor, dans, tai chi, citirea scripturilor, etc. Exista nenumarate forme de practica spirituala. Important  e sa o gasesti pe cea care te bucura cel mai mult si te inalta sufleteste.

Timp de cel putin 30 minute sau o ora (sau cat de mult iti permiti), in fiecare  pe zi, poti indeparta gandurile si sentimentele de anxietate, depresie sau frustrare si sa te intorci la starea naturala de egalitate prin practica spirituala. E necesar sa iti faci timp si sa ai credinta.

6. Daruieste!

Ia in considerare faptul ca, daca ai mai multe emotii negative decat pozitive, e posibil sa fii prea mult focalizata asupra ta.

O atitudine concentrata doar asupra propriei persoane e o cale sigura de a te deconecta de sufletul tau. Focalizarea asupra celorlalti (Ce pot sa le daruiesc? Cum pot sa ajut?) ne poate schimba perspectiva. Vedem ca exista altii care sunt mai putin norocosi decat noi. Actiunea de a darui si de a-i servi pe altii ne deschide inima si ne amplifica bunatatea. Putem chiar sa incepem sa simtim ca ne gasim sau ne implinim scopul vietii. Fiind generosi, aducem o diferenta in lume, iar aceasta ne hraneste spiritul.

7. Fii recunoscatoare

Rosteste cat mai des „Multumesc”. Spune acest cuvant cu voce tare. Scrie-ti sentimentele de recunostinta intr-un jurnal zilnic. Multumeste cu recunostinta lui Dumnezeu pentru tot ce ti-a daruit, pentru insusi darul vietii.

Atitudinea de recunostinta este una dintre cele mai puternice virtuti ale sufletului. Pentru ca, avand inima plina de recunostinta, putem aprecia viata. Dezvolta in noi obiceiul de a observa ceea ce este bun, in loc de a vedea ce e rau sau ce lipseste. Cand putem sa ne vedem ziua plina de binecuvantari sau mici miracole, bucuria noastra se revarsa asupra celorlalti, facandu-i si pe ei sa se simta bine. Misticul Meister Eckart scria: „Daca singura ta rugaciune pe care o spui in viata este „Multumesc”, va fi de ajuns.”

Ai grija de sufletul tau si el va avea grija de tine. Și aminteste-ti sa respiri constient!

Momente de trezire

Am avut in viata momente de intelegere, de claritate, in care am simtit ca ma trezesc, ca ies dintr-un somn adanc si vad lucrurile altfel. In astfel de momente, am inteles brusc ca viata mea nu e asa cum credeam eu sau nu se indreapta in directia in care eu credeam. Ca si cum as fi trait intr-un vis si m-am trezit dintr-o perioada traita inconstient.

Momentele de criza, dificile din viata au uneori acest efect. Ne scutura profund, ne trezesc. Tragediile personale, pierderea unei relatii, a cuiva drag sau a serviciului, o problema de sanatate bat la usa noastra. Oricare din acestea ne poate scoate din somnul nostru metaforic si ne trezim buimaci ca ne intrebam: „Ce a fost cu mine pana acum?”

Asemenea momente de trezire, de intelegere, de claritate, m-au ajutat sa inteleg, sa recunosc cateva adevaruri si principii fundamentale. Sustinuta de ele, am gasit ajutor si curaj pentru calatoria pe care am inceput-o: aceea de a trai intr-un mod mai constient, mai treaz. Sper sa va ajute si pe voi, cele care cititi acum.

1. Suntem responsabile pentru propriile noastre vieti

Acest principiu aduce cu el multe emotii contradictorii. Daca inteleg ca doar eu sunt responsabila pentru viata mea, cu inaltimile si prapastiile ei, pot sa apara teama si ingrijorarea. Ne putem trezi paralizate de gandul ca am putea face alegeri eronate sau am putea gresi. Din aceasta perspectiva, auto-responsabilitatea poate fi greu de acceptat. E un adevar ca multe dintre noi refuza sa cunoasca, sa inteleaga, pentru ca este mult mai usor sa dam vina pe altii; e mai simplu sa delegam responsabilitatea, in special pentru suferinta si suparare, sau pentru consecintele alegerilor neinspirate.

Pe de alta parte, acest principiu poate aduce usurare si o libertate noua. Daca e sa se realizeze ceva, depinde de mine! Exista o putere imensa in a sti ca ne putem alege modul in care gandim, simtim, ne comportam. Ne putem alege modul in care ne castigam existenta, cu cine ne asociem, si multe alte lucruri. Cand am deplina responsabilitate pentru viata mea, lumea e a mea, imi pot crea propria realitate.

2. Nu exista eşecuri sau drumuri gresite

Fiecare decizie pe care o luam ne aduce mai aproape de cine suntem noi cu adevarat. Fiecare alegere, pregatita atent sau luata in graba, ne invita sa privim mai profund la cine suntem noi. Prin alegerile noastre ne descoperim valorile, caracterul, punctele puternice si cele slabe. Ne descoperim talentele si inzestrarile. Din acest punct de vedere, nu exista cale gresita sau corecta de urmat. Fiecare drum ne poate duce catre o versiune mai completa a noastra insine.

Intrebati-va care a fost cea mai mare greseala pe care ati facut-o vreodata. Apoi intrebati-va ce ati invatat din acea experienta. Ati devenit o persoana mai buna trecand prin ea? Cat timp continuam sa reflectam asupra acestor experiente, fiind atente la tot ce ne pot invata, increderea si caracterul nostru continua sa se dezvolte. Greselile sunt pentru a invata.

3. Exista o imagine mai ampla, o ordine superioara in viata noastra

Daca viata iti da lamai, fa limonada. Nu intotdeauna stim de ce ni se dau anumite experiente sau provocari, dar realitatea este ca le primim. Daca putem sa acceptam ceea ce ni se da, putem face „o limonada” deosebita cu viata noastra. Sau putem continua sa ne plangem de greutati, sperand sa obtinem suc de portocale din lamai, si astfel sa ne blocam propria crestere. Cu adevarat, am primit lamai dintr-un anumit motiv. E recomandabil sa lucram cu ceea ce avem.

Ca fiinte umane, poate nu avem puterea de a vedea in viitor. Nu putem privi de sus la viata noastra, ca o pasare, ca sa observam unde va duce fiecare intorsatura si cotitura a vietii. E bine sa avem incredere. Incredere ca locul spre care mergem este cel mai bun pentru cresterea noastra. Incredere ca vom fi protejati de ajutoare pamantesti si ceresti. Si, cel mai important, sa avem incredere ca in viata noastra exista o Forta Superioara care ne ghideaza intotdeauna.

Am fost create pentru a fi fericite, pentru a trai bucuria. De noi depinde ce alegem: sa ne dormim inconstient viata sau sa deschidem larg ochii si sa intampinam rasaritul unei noi realitati cu recunostinta, bunavointa si speranta.

Suflet de femeie

De ce scriu pentru femei? Pentru ca sunt femeie si nimic din ce e feminin nu mi-e strain… (sau aproape tot).

E dificil uneori sa traiesti in aceasta epoca moderna, cu agitatia si ritmul ei trepidant, in acelasi timp sa urmezi o practica spirituala, sa ai o relatie de cuplu reusita si un serviciu bun. Se spune ca femeile au inca un serviciu acasa, in afara de serviciul platit. Cand sa mai ai timp si dispozitie pentru sufletul tau, cand ai atatea de facut?

De aceea mi-am propus sa scriu pentru femei, pentru ca stiu cum e sa fii aglomerata fizic si emotional cu tot felul de lucruri de rezolvat,  oameni dragi de ingrijit. Si totusi, se poate sa iti faci un ragaz pentru sufletul tau, pentru tine insati. Se poate sa te opresti din cand in cand sa mirosi trandafirii, sa privesti stelele, sa asculti linistea, sa iti simti viata plina, implinita si implinitoare. Sa stii in adancul sufletului ca nu iti tradezi menirea.

De aceea scriu aici, pentru acele femei care cauta si ele. Nu sunt singure si chiar simpul fapt de a sti ca undeva exista un loc unde pot gasi ganduri frumoase sau pe cineva care sa le asculte sau care sa le dea o vorba buna e de mare ajutor. Nu e intotdeauna usor, dar nimic nu se compara cu linistea si pacea pe care le simti in inima ta cand stii ca Dumnezeu nu te-a uitat si nici tu pe El.

Bineinteles,  ce scriu aici e valabil pentru orice om, femeie sau barbat. Mie imi este mai usor sa ma adresez femeilor, pe care le invit sa mergem impreuna pe acest drum al (re)descoperirii frumusetii, stralucirii si sacralitatii fiintelor noastre, a inimilor noastre, a vietilor noastre, fiecare in modul si in ritmul propriu. Pentru ca viata e atat de frumoasa! Exista dificultati, nimeni nu scapa de ele, insa chiar si ele au rolul si menirea lor. Curaj si incredere, se poate sa traim frumos si adevarat!

Fii femeia care ai fost menita sa fii

Indiferent daca ai 20 sau 60 de ani, daca esti casnica sau femeie de afaceri, slaba sau mai plinuta, singura sau casatorita, vaduva sau divortata, blonda sau bruneta, doresti sa traiesti viaţa vibranta, plina de semnificaţie şi de bucurie pe care simti, din adancul sufletului tau, ca o meriti.

Fiecare femeie are nevoie sa isi gaseasca propria ei cale pentru a-si exprima si manifesta unicitatea in lume.  Fiecare femeie cauta (constient sau nu) o cale spirituala personala prin care sa intre in legatura cu esenta ei profunda, autentica, sa si-o aminteasca, sa se trezeasca fata de ea, esenta care ii da putere si o inspira sa traiasca din plin calitatile inimii feminine: compasiune, bunatate, blandete, sensibilitate, iubire neconditionata, manifestare creatoare…

Pentru o femeie, practica spirituala apare şi e ghidata de cunoaşterea ei interioara. Intenţia unei practici spirituale nu este aceea de a schimba ceva din tine, ci de a readuce aminte şi de a reaprinde legatura divina cu tine insaţi, creand spaţiul şi susţinerea pentru a auzi şi a urma glasul tău interior autentic.

E timpul sa reiei legatura cu tine insaţi, sa-ţi analizezi starea vieţii, sa iţi pui intrebari importante, sa te odihneşti si sa reamintesti menirea inimii tale, a vietii tale.

Ce inseamna sa fii o femeie constienta, treaza spiritual, in lumea de azi?

Inseamna sa traiesti adevarul a ceea ce eşti. Iar acest adevar este: suntem fiinţe radiante, nascute din Spirit. Esenţa noastra este spirituala şi astfel, avem toate calitaţile pe care le atribuim Divinitaţii. Calitaţi precum pace, bucurie, bunatate, recunoştinţa, incredere, curaj, frumusete, iubire, adevar, compasiune, rabdare…

In general, multe femei considera ca aceste virtuţi trebuie sa fie cautate in exterior, dobandite prin tehnici spirituale, şi apoi incorporate cat mai bine in viaţa noastra. Dar toate aceste calitaţi sunt (mai mult sau mai puţin) latente in noi. Trebuie doar sa le recunoaştem prezenţa şi sa le veghem creşterea. Facem asta prin largirea percepţiilor noastre, prin deschiderea minţii pentru a vedea posibilitaţile care ni se ofera. Ne deschidem inima catre noi insine si catre ceilalti.

O femeie constienta, treaza spiritual are o minte limpede si deschisa, o inima iubitoare si inteleapta, si traieste in pace si blandete cu ea insasi si cu ceilalti.

Va doresc voua, tuturor femeilor care cititi aceste cuvinte, sa va gasiti calea personala pentru a va trezi spiritual, pentru a fi constiente, si pentru a ramane asa mereu. Va invit sa traiti cu adevarat in inima voastra, sa aveti grija de voi (trup, minte, suflet si spirit) si sa traiti intr-un nou mod, vibrant, sacru, deplin viu.

Jurnal de meditatie

Periodic, de cateva ori pe an, timp de cateva zile, ma retrag si practic intens meditatia. Iata cateva ganduri notate in aceste perioade.

–––-

Fiecare moment din viata mea este cel mai bun si mai favorabil moment  pentru mine. Fiecare situatie, dificila sau nu, este un cadou de la Dumnezeu, prin care El imi arata ca ma iubeste, ca sunt copilul lui drag si imi da ocazia sa ma depasesc si sa ajung la El. Fiecare moment, fiecare situatie, fiecare om pe care il intalnesc este o ocazie de a-l intalni pe Dumnezeu. Asta inseamna de fapt sa fiu impacata cu mine, sa ma accept: sa nu vreau sa fiu altceva decat sunt exact aici si acum. Sa am totala, absoluta incredere in grija pe care Dumnezeu mi-o poarta, sa nu ma agit inutil pentru ca stiu ca toate se petrec dupa voia Lui. Sa privesc tot ce ma inconjoara ca pe o minune a lui Dumnezeu – oameni, lucruri, evenimente.

––––

Doamne, invata-ma sa te iubesc in tot ceea ce fac, pur si simplu pentru miracolul de a fi in viata, de a Te cauta!

–––

Nu pot sa Te caut doar prin meditatie, Doamne! Mi-ai daruit cateva momente in care am intrezarit splendoarea si maretia luminii Tale. Te rog, Doamne, invata-ma sa Te caut in ochii celor din jur, sa Te caut in ajutorul dat celorlalti, sa Te caut si sa ma bucur ca Te caut.

––––

Sa am mereu gandul „agatat” in inima, orice as face, chiar daca vorbesc sau dorm. Sa am mereu constiinta trairii in inima lui Dumnezeu. Sa ma intreb mereu: acum Il simt? Pot sa il gasesc chiar si in situatia asta neplacuta? Ce imi spune prin vorbele celui din fata mea? Sa il recunosc in privirile oamenilor, in frumusetea copiilor, intr-o floare, intr-un joc.

––

Simt nevoia de control in meditatie. Nu e o peltea somnoroasa si visatoare, dupa care raman pe dinafara lumii, ci un proces controlat, lucid, dupa care ma integrez mai bine in lume si aduc cu forta si incredere dorul din inima.

––-

Doamne, cata frumusete! Dupa mai multe zile de stat in casa, practicand meditatie, am iesit afara, iar frumusetea mi-a taiat rasuflarea! Atatea culori, copacii, frunzele, iarba, apa, fluturii, aerul, totul era atat de frumos!

Am ramas atatea zile in casa, incercand sa meditez, sa ma apropii de Dumnezeu in interiorul cel mai adanc al inimii mele, dar azi, cand am iesit la soare, parca s-a rupt un zagaz in inima si am plans: tot aici imi este mai usor sa te gasesc, Dumnezeu al frumusetii! priveam totul cu atata minunare, totul era atat de proaspat si viu!

Si m-am dus sa continui meditatia. In camera. Pentru ca Dumnezeu e dincolo de frumos si urat…

––-

Meditatie: Azi m-am interiorizat foarte repede si nu am mai avut probleme cu bataile intense ale inimii. Brusc, mi-am dat seama de lumina din inima. Era ca flacara unei lumanari, alba, fara sa palpaie sau sa isi modifice dimensiunea, ca o lumanare concreta. Era acolo, pur si simplu. In acele momente, totul devine foarte simplu. Ca si cum nu am ce sa descriu, pentru ca asa sunt. Este liniste,  lumina si mintea tace – minunare. Respiratia este foarte, foarte lenta, usoara, imi simt corpul si stiu ce se petrece in jur, dar senzatiile nu ajung pana la mine. Stare de gol, un gol plin, viu, plin de lumina si frumusete. Si abia astept sa ajung din nou acolo.

–––

Meditatie: un abur usor, delicat si viu, care imi umple pieptul. Este foarte fin şi totusi se deschide spre universuri intregi. Senzatie de spatiu infinit in inima si, pornind de aici, peste tot. Lumina si bucuria tacuta imensa de aici ma cheama, ma atrage mereu.

E mai usor de meditat imediat dupa trezire, dimineata. Mintea e mai linistita si suflurile la fel.

Fericirea de a fi, de a face ceea ce este necesar. Fericire.

Fericire calma, profunda, in sine. Spatiu luminos, ca un ou diafan, in zona pieptului. Dorinta de a fi mereu fericita, indiferent de situatiile vietii.

–-

Aseara si azi dimineata am trait mai intens sentimentul mortii, cu gandul ca, dupa ce mor, nici mancarea, nici hainele care imi plac, nici iubitul, nimic nu iau cu mine. Doar ce am in suflet. Si m-am gandit: eu ce am trezit in suflet? Am devenit mai buna, mai intelegatoare? Am ajutat pe cineva cu adevarat? Sa se apropie de Dumnezeu? Am iubit mai mult, mai profund? Am fost mai fericita? Cu ce plec din viata asta? Doamne, nu am timp sa pierd, sa irosesc. Si nu am nimic de pierdut iubindu-te cutoata inima mea. Ajuta-ma sa inteleg cum sa te servesc mai bine, ajuta-ma sa devin servitorul tau. Doamne, faca-se voia ta prin mine. Invata-ma sa simt care este voia ta si descuie-mi inima si mintea ca sa nu ma opun prosteste ei. Invata-ma, Doamne, sa fiu fericita, lasandu-ma complet in mainile Tale.

––––

Dorinta de a-l respira pe Dumnezeu in piept, de a-l absorbi astfel.

Apar stari de extaz si ce fac cu ele? Sunt ceva din afara mea, vin si pleaca. Cum sa intru constienta in asemenea stari? Sunt atat de diferite de viata obisnuita, incat nici nu stiu de unde sa le apuc, ce sa fac cu ele, cum sa le traiesc mereu.

–––

O sclipire atat de subtila si de rafinata si de tacuta si de plina si de vie! Ca o imensa pestere plina si rasunatoare, luminoasa si intima si vie. Acum inteleg ce inseamna sa duci in inima: sa asezi in acest spatiu, in aceasta pestera vie starile tale, care isi vor arata atunci adevarata lor semnificatie, comparativ cu eternitatea, fericirea si imensitatea acestui loc sfant.

Interiorizare ca un abandon, ca o moarte, mi-a fost chiar teama sa nu cad de pe scaun, sa nu lesin. Totul este vibratia aceleiasi Constiinte vii, luminoasa prin ea insasi: sunetele, aerul, gandurile, emotiile, tot universul este plin de aceasta vibratie tacuta si melodioasa, plina de viata. Am simtit ca ma topesc in scaun, scaunul in podea, in aerul din jur si m-am speriat, parca dispaream. Apoi m-am simtit una cu cei din jur, cu aerul, cu peretii, cu natura, aceeasi vibratie tacuta, intensa, patrunzatoare. Mi-am amintit de tehnica in care punem in fata eternitatii orice emotie avem, pentru a vedea adevarata ei valoare.  Emotia intensa a iubirii, a chemarii Lui, pusa in fata eternitatii, nu o puteam linisti, tot iubire era.

––––––

Meditatie. Dupa aproape doua ore de haos mental si greutate in potolirea batailor intense ale inimii, am facut Prarthanasana. Atunci s-a produs declicul: centrarea in inima a aparut spontan si m-a invaluit lumina vie, blanda. Izvora din inima mea si ma patrundea cu totul, era aproape concreta. Am deschis ochii, iar aerul era foarte, foarte luminos. Atunci am inteles cum sa fac pentru a ajunge mai usor şi mai repede la lumina din inima mea. E un mecanism care se invata. Am inteles cum se trece gradat de la lumea obisnuita la constiinta unicitatii: se invata, fiecare etapa se reia pana cand devine cu totul a ta. Am simtit ca stiu drumul, stiu unde trebuie sa ajung, sa practic cu rabdare, perseverenta, incredere si iubire. Mi-a fost teama ca voi uita. Chemarea luminii e atat de intensa. E ca o voce, cea mai delicata, mai suava si mai rafinata soapta, care ma atrage foarte mult. In mod special, am deschis ochii, m-am miscat si apoi am incercat din nou sa ajung acolo. Si am reusit. Eram complet relaxata, imi simteam corpul si fata radiind si in acelasi timp parca eram in alta lume. M-am gandit la moarte si m-a cuprins rasul. Cum sa mori? Este atat de fireasca unirea cu lumina cea vie, atat de simpla, incat m-am mirat ca facem eforturi să ajungem la ea. Suntem lumina, suntem liberi, suntem nemuritori si suntem Unul!

––––––-

Traiesc o senzatie ciudata. Ma simt in lume ca intr-un ou care vibreaza, si am senzatia ca ceea ce vad si simt in jurul meu se poate transforma in ceva ce acum nu se vede. Presimt ceva minunat in spatele tuturor lucrurilor pe care le vad, a gandurilor, a senzatiilor pe care le am. Simt ca, daca as intinde mana spre ceva, este posibil ca mana mea sa treaca prin acel ceva, simt ce este posibil sa ating norii cu pielea, cu interiorul respiratiei. Ca si cum ceea ce este in imediata mea vecinatate (10 cm) este relativ sigur, dar ceea ce e mai departe nu sunt sigura ca este ceea ce pare. Senzatie de irealitate, de vis, ca urmeaza sa deschid ochii si sa ma trezesc in clipa urmatoare si sa Vad cu adevarat.

––––––

Imi simt corpul sfant si orice imi vine in minte, emotiile, supararea sau fericirea, le vad ca fiind daruri pentru El, pentru Dumnezeu. Respir pentru El, care este in inima mea, mananc pentru El, daruindu-i astfel energie, este mereu cu mine, in mine, este chiar Eu insami.

Swami Sivananda – „Adevarata religie este cea a inimii”

Consider ca adevarata religie este cea a inimii. Mai intai trebuie purificata inima. Adevarul, iubirea si puritatea sunt bazele adevaratei religii. Controlul asupra naturii instinctuale, cucerirea mintii, cultivarea calitatilor divine, servirea detasata a umanitatii, bunavointa, prietenia, constituie fundamentele adevaratei religii.

O fiinta care paseste pe calea spirituala este supusa la multe incercari, inainte de a ajunge la capatul calatoriei. Ea este de obicei tentata sa-si micsoreze eforturile la jumatatea drumului. Multe sunt capcanele, dar acela care munceste din greu, constant, va atinge telul suprem al vietii: universalizarea fiintei, cunoasterea si beatitudinea.

Am inteles ca indatorirea fundamentala a omului este sa invete sa daruiasca, sa daruiasca cu compasiune si detasare, sa daruiasca mult, sa daruiasca cu iubire, fara a astepta vreo rasplata, deoarece nu pierde nimic daruind si pe de alta parte celui care daruieste i se va da inapoi inmiit.

Consider de asemenea ca a actiona cu bunatate este temelia vietii omenesti. Prin bunatate inteleg capacitatea de a fi alaturi de ceilalti cand au nevoie, de a-i percepe empatic si de a fi capabil sa actionezi astfel incat sa nu faci rau nimanui prin faptele tale. Bunatatea este oglinda credintei in Dumnezeu. Cred ca a fi bun cu adevarat, pana in cele mai adanci cotloane ale inimii, nu este deloc usor, desi poate parea simplu la prima vedere. Este unul dintre cele mai dificile lucruri de pe pamant, daca esti sincer cu tine insuti.

Pentru mine nu exista lumea fizica. Ceea ce eu vad este manifestarea glorioasa a lui Dumnezeu. Cand ajut pe cineva, acela este chiar El. Invat sa fiu umil in fata atotputernicei Existente. Filozofia pe care o urmez nu este o doctrina care sa infirme natura reala a existentei lumii. Ea reveleaza realitatea prezentei divinitatii in univers, eternitatea sufletului omenesc, unitatea creatiei cu Absolutul, pentru ca aceasta este singura doctrina care merita sa fie luata in considerare.

O sanatate foarte buna, putere de discriminare, o cunoastere profunda, o vointa pura si puternica, integritate morala si spirituala, aceste sunt necesare pentru a realiza idealul divin.

Sa fii maleabil, sa te adaptezi la orice conditii, sa-l vezi pe Dumnezeu in orice lucru, sa cunosti si sa folosesti principiile naturii in procesul evolutiei catre Realizarea Sinelui, sunt unii dintre factorii principali care contribuie la formarea unei filozofii de viata. Pentru mine, filozofia nu este numai iubirea de intelepciune, ci chiar detinerea ei.

Sa-l descopar pe Dumnezeu in orice fiinta sau forma, sa-l simt peste tot, in orice moment si in orice conditii ale vietii, sa vad, sa aud, sa gust si sa simt totul ca fiind Dumnezeu, acesta este telul meu,

Sa traiesc in Dumnezeu, sa ma topesc in Dumnezeu si sa fiu una cu El, acesta este telul meu.

Traind intr-o astfel de uniune, sa-mi folosesc mintea, simturile si corpul in folosul umanitatii, sa cant numele Domnului, sa dau instructiunile necesare aspirantilor sinceri si sa raspandesc adevarata cunoastere in lume, acesta este telul vietii mele.

Sa fiu un prieten al tuturor fiintelor si un binefacator al lor, un prieten al saracilor, al celor oropsiti si neajutorati, al celor decazuti, acesta este telul meu.

Crezul meu sfant este sa-i servesc pe cei bolnavi, sa-i ingrijesc cu compasiune si dragoste, sa-i inveselesc pe cei tristi, sa raspandesc putere si bucurie in toti, sa simt identitatea in esenta cu fiecare si sa-i tratez pe toti egal.

Eu nu fac diferente: nu exista nici tarani, nici regi, nici cersetori, nici imparati, nici barbati, nici femei, nici invatatori, nici elevi.

Ma rog ca acest ideal divin sa fie prezent in viata fiecarei fiinte umane. Ma rog ca pamantul sa devina un adevarat paradis si aceasta nu este doar o simpla dorinta, ci este o posibilitate reala. Se va realiza cand majoritatea oamenilor vor intelege ca viata inseamna evolutie spirituala.

Swami Sivananda

Vasile Voiculescu despre iubire si Dumnezeu

“Locul inimii noastre? Cine-l stie? Cati il cer?

Vartejul cugetelor nu-i chip sa ne poarte…

Locul inimii noastre salasluieste in cer

Si-n el lumina lina a Celui far-de moarte.

Domne, spre locul: inimii noastre? Inimii Tale? Indrepteaza

Pasii rugaciunii obosita de cale

Acolo unde deodata mintea se desteapta treaza,

In amiaza Eternitatii Tale”

(“Calatorie spre locul inimii”)

“Ca nu spre faradelegi Eu insumi v-am zamislit

Nici pentru minciuna nu v-am dat sufletul Meu,

Zice Domnul,

Ci ca lumea s-o impartasesc cu Frumusetea,

Cu Bunatatea sa o mangai,

Si spre voi in lumina Mea sadindu-va,

Cu Iubirea sa o incununez.”

(“Asa zice Domnul”)

”Soarele divin a navalit inlauntrul  meu si odata cu el intreaga lume umplandu-mi sufletul de caldura, de slava si de lumina”


“Iubirea mea, o Doamne, s-a concentrat in Tine

Si iata-i mult mai multa acum ca la inceput”

(“In crestere”)

“Tu ramai miezul inimii mele Iisuse, samburele viu ce-mi incoltesti eterna viata”


“Ma-nsel eu insumi slove insirand,

Pe cerul de hartie, Tie stele,

Stiind ca in orice clipa, rand cu rand,

Tu, Doamne, Ma citesti pe mine,  nu pe ele”


“Eu nu mai sunt stapan pe condei si nici pe mine, m-am daruit intrutotul lui Dumnezeu”

“Un vultur are cuib in mine

Il simt cum falfaie mereu

Si vulturul precum stiti bine

E pasarea lui Dumnezeu.”

Taina iubirii

„Unirea dintre un barbat si o femeie este precum unirea dintre Cer si Pamant. Iar Cerul si Pamantul dureaza vesnic tocmai datorita acestei comuniuni perfecte. Oamenii au uitat insa acest secret, devenind muritori. Dar cei care-l cunosc au deschisa in fata lor Calea spre Nemurire.”

Cand doi oameni se iubesc, doua lumi isi pun laolalta bogatia si vesnicia. Soarele si Luna asista la aceasta nastere in iubire si spera sa afle un raspuns la asteptarea lor, o minune. De aceea, orice iubire este unica si fagaduinta ei este ca rasaritul soarelui.

Poezia iubirii triumfa asupra realului cotidian, asupra teoriilor, asupra prozei bunului-simt lipsit de viata. Ea vorbeste limba nebunilor dupa Dumnezeu, a celor ce respira in spirit, a celor pe care iubirea omeneasca ii invata sa-l iubeasca pe Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu si iubirea oamenilor nu sunt doua iubiri, ci doua fatete ale aceleiasi iubiri. Iubirea insasi este setea cea mai adanca de Adevar, este glasul insusi al fiintei. Omul valoreaza cat valoreaza obiectul iubirii sale si dorintele inimii lui.

Orice cunoastere provine dintr-o mare iubire.

„Amo, ergo sum” (Iubesc, deci sunt) desemneaza o atitudine originara, innascuta si magnetica. „Ne-ai facut pentru Tine si inima noastra nu-si va gasi odihna pana nu se va odihni intru Tine” marturiseste Sf. Augustin. „Doar pentru Tine traiesc, vorbesc si cant. „Dumnezeu a pus in inima omului dorul de El, de unde acest nume magnific pa care Sf. Grigorie I L-a dat lui Dumnezeu: „Cel pe care il iubeste inima mea.”

Dumnezeu ne-a iubit cel dintai si in aceasta iubire se simte libertatea lui. El ne iubeste pur si simplu si de aceea iubirea este un dar care inspira libertatea propriului nostru raspuns. Oamenii au primit in ei, ca dar, ceva ce vine din libera miscare a inimii lor. Doar aceasta libertate, doar iubirea libera imbraca omul in haina festiva a iubirii divine.

Sfintenia nu este altceva decat setea de nestins, dorul de Dumnezeu. Orice limita contine in esenta ei un dincolo, propria-i transcendenta si de aceea sufletul nu se poate odihni decat in infinitul lui Dumnezeu. Nu este suficient sa ai rugaciunea, trebuie sa devii, sa fii rugaciune, rugaciune intrupata. Nu este suficient sa ai clipe de slavire a lui Dumnezeu, trebuie ca intreaga viata, orice act, orice gest, pana la surasul chipului omenesc sa devina cantec de iubire, ofranda, rugaciune. Sa dai nu ceea ce ai, ci ceea ce esti. Dumnezeu da totul si cere totul. Nu trebuie sa fii ceea ce ai, sa-ti unesti Sinele cu avutia ta, ci sa-ti reduci orice avere la propria fiinta, la propriul Sine; intotdeauna „a avea ” sa treaca in „a fi „.

Iubirea lui Dumnezeu este inceputul, ea precede totul, transcende orice raspuns. In adancul ei, iubirea apare dezinteresata, ca bucuria ce traieste din ea insasi, ca aerul in lumina soarelui. Bucuria isi ajunge ei insisi. Ea contine totul, caci ea este simfonia sensului aflat.

Iubirea traita a omului este initierea necesara in iubirea divina.

In fiecare fiinta iubita se intalneste unica Fiinta iubita, asa cum in fiecare Nume divin se intalnesc toate numele. Frumusetea nu este perceputa ca o manifestare sacra a lui Dumnezeu decat daca iubirea divina este traita intr-o iubire umana, in momente de transfigurare si inaltare. Iubirea dintre barbat si femeie izvoraste din iubirea divina. Nu exista decat o singura iubire, ce metamorfozeaza dorintele efemere in dorinta unica de absolut. Armonia cladita pe iubirea de Dumnezeu nu trece niciodata, nu dispare, ci devine din ce in ce mai profunda. Prezenta lui Dumnezeu nu este straina de atractia pe care o simt indragostitii si intalnirea lor nu este niciodata intamplatoare. Exista in dragoste o clipa curata, cand indragostitii gusta din painea ingerilor si se recunosc prin descoperire directa si fulgeratoare. Asa cum lumina strapunge intunericul, indragostitii se vad unul in celalalt ca intr-o oglinda, caci asa cum in apa chipul raspunde chipului, tot asa inima unui om raspunde inimii altui om.

Iubirea apare atunci cand o putere ascunsa dezvaluie frumusetea pe care ceilalti nu pot sa o perceapa. Ceea ce pentru neinitiati ramane ceva obisnuit si fara nici o taina, pentru indragostit s-a transformat in unic si tainic. Iubirea afla si patrunde in adancurile misterioase, ivirea ei umple si desavarseste fara sa alunge vreodata vraja. Esti iubit asa cum esti, ceea ce iti permite sa accepti si sa primesti propria ta fiinta ca pe un dar. Un om mediocru se descopera geniu atunci cand iubeste. Un cantec venit din insesi radacinile lui poate sa umple universul si sa se inalte in sfere altadata necunoscute.

Iubirea schimba substanta insasi a lucrurilor.

Trecand dincolo de senzual, iubirea da o profunzime deosebita trupului. Clarvazatoare si profetica, ea este mai inainte de toate revelatie. Trebuie sa vezi sufletul celui iubit ca lumina si sa atingi gradul de cunoastere ce nu apartine decat celui care iubeste. In spatele tuturor travestiurilor, iubirea contempla inocenta originara. Miracolul ei anuleaza indepartarea, distanta, singuratatea si ne face sa presimtim unitatea tainica a indragostitilor. Iubitii nu mai sunt doua fiinte separate, ci una singura, ei nu sunt doar uniti, ei „sunt una”, caci iubirea schimba substanta insasi a lucrurilor. Prin iubire, elementul cel mai tenebros se preschimba in lumina, carbonul opac devine diamant stralucitor. Radacina coboara in intunecimi, dar floarea se face lumina si triumf asupra umbrelor.

Aparitia omului incheie creatia gradata a lumii. Omul o umanizeaza, ii da o semnificatie spirituala. In om, diferentierea sexuala isi gaseste sensul si valoarea proprie. In unirile armonioase are loc o spiritualizare progresiva. La ora maturitatii sunt cupluri evocand copacii ale caror ramuri sunt radacini care sorb cerurile. Trupul nu este ceva ce poate fi suprimat de spirit sau redus la tacere, el este sfera in care se intrupeaza spiritul, oferit puterilor sale transfiguratoare. Iubirea inseamna sa-i apartii lui Dumnezeu cu totul. Indragostitii care au inteles acest lucru se roaga:” Fa, Doamne, sa ne iubim pentru a Te iubi pe Tine”.

Cand un barbat se apropie de iubita sa, el trebuie sa aiba un sentiment sacru, ca si cand s-ar duce la un templu, iar cand o femeie se apropie de iubitul ei, ea trebui sa fie plina de adorare, de venerare, ca si cum s-ar afla langa Dumnezeu. Sufletul nu-si atinge intreaga lui realitate decat daruindu-se neincetat celuilalt, pana cand el nu-si mai apartine. Ritualul unirii nu comporta nici o teama de sex, nici o neincredere, nici un dispret. Rugaciunea pentru castitatea iubirii cere insasi minunea transfigurarii erosului. Depasirea, spiritualizarea instinctelor sexuale deschide noi porti prin care iubirea iese vesnic tanara, noua si virgina. Sufletul face trupul sa vibreze, ia trupul se avanta la unison cu dorinta de comuniune a sufletului, asemenea fulgerului care straluceste pentru o clipa in mijlocul noptii, luminand si reveland totul.

Iubirea inalta daruirea fizica la nivelul daruirii spirituale reciproce

Iubirea rupta de spiritual nu ofera decat trupuri din care sufletul lipseste si produce ravagii mentale. Sexualitatea se depaseste prin propria sa simbolistica; simbol al unitatii, ea se transcende spre integritatea spirituala a unei singure fiinte. Viitorul lumii se bazeaza pe plenitudinea trairii de catre iubiti a supranaturalului si a sfinteniei legaturii lor. Esentialul transfigurarii este: nimic nu este inabusit, totul fiind in profunzime prelucrat si orientat. In cursul ascensiunii, energia sexuala se elibereaza de animalitate, ea se umanizeaza si se spiritualizeaza. Sub harul tainei iubirii, viata sexuala este traita fara a aduce nici cea mai mica scadere interioara de nivel. Prin simbolismul ei, ea devine un neprihanit izvor de bucurie imateriala. In frumusetea unui trup, sufletul este insasi forma lui, iar in frumusetea sufletului, ceea ce ne rapeste este insusi chipul lui Dumnezeu. Iubirea inalta daruirea fizica la nivelul daruirii spirituale reciproce si imbogateste toata viata cu armoniile sale. Nimic nu poate fi impus iubirii. Ea nu cunoaste norme, ea cunoaste valorile spirituale, in care libertatea si inspiratia domnesc, si iubirea este cea care le descopera si traieste din revelatiile lor. Iubirea cunoaste abisurile, dar si acele inaltimi de pe care viata se avanta in Imparatie.

Iubirea dumnezeiasca este daruire de sine, abandon, mereu si mereu pentru cel iubit. Realitatea iubirii umane se regaseste in comuniunea dintre om si Dumnezeu, care este unica iubire desavarsita. Sa devii una cu Dumnezeu, sa te unesti cu El, constituie telul suprem al vietii. In comuniunea iubirii, sufletul moare pentru a invia. Trebuie sa te pierzi pentru a te afla. Iubirea nu atinge nemurirea decat depasind fragmentarea persoanei, cenzura sociala, sexualitatea, inaltandu-se dincolo de orice constrangere, in spirit si suverana lui libertate. Iubirea nu poate fi impusa, ea vine dinauntru, din inima. Daruirea sufletului pentru alt om se face pentru ca il iubesti, iar iubirea are suprema putere de a schimba substanta unui destin. „Te iubesc pentru ca te iubesc.”

Cand omul intelege ca este pentru el insusi un dar de sus, el il poate oferi lui Dumnezeu. Fiinta iubita este un dar regesc in care straluceste prezenta lui Dumnezeu. In chipul celuilalt, indragostitul il vede pe Dumnezeu, atingand astfel una dintre cele mai inalte stari ale vietii spirituale in doi. Dante o spune foarte simplu: „Ea il privea pe Dumnezeu, eu il vedeam prin ochii ei si cerul devenise mai albastru.”

Indragostitii traiesc minunea

Barbatul si femeia merg unul spre celalalt, cunoscandu-se unul pe celalalt, revelandu-se unul celuilalt pentru o impreuna inaltare. Nimic nu este necesar sa innobileze sau sa legitimeze acest sens care se impune imparateste prin el insusi.

Femeia are darul ei de a fi, modul ei propriu de existenta, darul de a-si urzi intreaga fiinta din legatura ei aparte cu Dumnezeu, cu ceilalti si cu ea insasi. Mai interiorizata, femeia isi depaseste limitele fiintei pentru a face din aceasta o simfonie pura si limpede. Ea umple lumea cu fiinta sa, cu prezenta ei stralucitoare. Barbatul, dimpotriva, iese din fiinta lui, umple lumea cu energiile lui creatoare, fiind stapan si domn. Langa el, femeia il sustine si il ajuta. Ea ii este deopotriva sora, sotie, mama, fiica, amanta. Femeia, „slava barbatului”, poarta a cerului si a raiului, in curatia ei luminoasa, este ca o oglinda care reflecta chipul barbatului, i-l dezvaluie lui insusi si prin aceasta il corecteaza. Astfel, ea il ajuta pe barbat sa inteleaga si sa realizeze sensul propriei sale fiinte, ea il implineste descifrandu-i destinul, caci prin femeie, barbatul devine mai lesne ceea ce este el.

Barbatul este totdeauna inclinat sa poetizeze femeia si ramane un incorigibil romantic; femeia este cea care iubeste barbatul pentru ceea ce este el si asa cum este el. Femeia, „surasul lui Dumnezeu”, este imaginea sufletului in adoratie, fiinta umana devenita rugaciune. In simbolistica crestina, femeile sunt denumite „altar” si reprezinta rugaciunea. Femeia, prin fiinta-i rugaciune, apara cu acoperamantul ei matern viata, o ia intre mainile ei si o inalta spre Dumnezeu.

Barbatul se prelungeste in lume prin actiune. Femeia o face prin daruirea de sine. Daca barbatului ii este caracteristic verbul „a actiona”, verbul femeii este „a fi”, ceea ce corespunde starii de sfintenie prin excelenta. Sa apere lumea ca mama si sa o purifice ca fecioara, dandu-i acestei lumi un suflet, sufletul ei, aceasta este vocatia oricarei femei. Barbatul patrunde in aceasta lume, o sfinteste si o transforma in Imparatie.

Barbatul este simbolizat prin arc, iar femeia – simfonie – prin lira. Lira este un arc sublimat, arc cu mai multe coarde, ea canta viata. Paternitatii divine, simbol al fiintei lui Dumnezeu, ii raspunde in mod direct maternitatea feminina ca deschidere spirituala a naturii umane, capacitatea ei de a fi receptiva fata de Divin.

Doua suflete astfel unite nu au a se teme de nimic. Cu intelegere, pace si iubire reciproca, indragostitii traiesc minunea. Ei se inalta, la adapostul zidului de nepatruns care ii apara si care este iubirea de Dumnezeu. Calea este stramta, poate cea mai stramta, caci trebuie parcursa in doi. Iubirea ii face mai limpezi ca diamantul; navigatori in plenitudine, ei se indreapta catre slava fara de margini, atragand tot mai mult gratia lui Dumnezeu.

(am prelucrat acest text dupa cartea cu acelasi nume de Paul Evdokimov)

Aducerea aminte de Dumnezeu este rugaciune

Cel ce iubeste pe Domnul isi aduce aminte pururea de El, caci aducerea aminte de Dumnezeu este rugaciune.

Lucrul cel mai pretios pe lume este sa cunoastem pe Dumnezeu si sa intelegem, macar in parte, voia Lui. Cum sa stim daca traim dupa voia lui Dumnezeu? Iata un semn: daca lipsa unui lucru ne intristeaza, daca sufletele noastre ne par prea grele, inseamna ca nu ne-am predat in intregime voii lui Dumnezeu, chiar daca ni se pare ca vietuim dupa voia Lui.

Cea mai buna biserica a lui Dumnezeu este sufletul. Pentru cel ce se roaga in sufletul lui, lumea intreaga devine o biserica, dar lucrul acesta nu e dat tuturor.

Harul lui Dumnezeu da putere de a iubi pe Cel Iubit, sufletul e neincetat atras spre rugaciune si nu poate uita pe Domnul, nici o clipa.

Sufletul traieste multa vreme pe pamant si iubeste frumusetea pamantului, cerul si soarele, marea si raurile, padurile si campiile. Dar, o data ce a cunoscut pe Domnul, nu mai doreste sa vada nimic pamantesc.

Am vazut imparati ai pamantului in slava lor si am pretuit acest lucru. Dar cand sufletul a cunoscut pe Dumnezeu, socoteste nimic toata slava imparatilor; el doreste neincetat pe Domnul si, nesaturat, zi si noapte, nazuieste sa vada pe Cel Nevazut, sa cuprinda pe Cel Necuprins.

Milostive Doamne, lumineaza popoarele pamantului, ca sa Te cunoasca si sa stie cum ne iubesti. Doamne, fa cunoscute tuturor oamenilor iubirea Ta si dulceata Duhului Sfant, ca ei sa uite durerea pamantului, sa paraseasca tot raul, sa se alipeasca de Tine cu iubire si sa poata trai in pace, implinind Sfanta Ta voie spre Slava Ta!

(din scrierile Sfantului Siluan Atonitul)

Primavara iubirii

De cate ori am visat peste iarna la bucuria soarelui tanar, la lumina verde a naturii indragostite, la cantecul plin de dor al cerului? Natura revine la viata, dar sufletul nostru cat de viu este oare?

Renasterea care ne face cu adevarat sufletul viu are loc, de fapt, in adancul inimii noastre. Indiferent cate primaveri ne asalteaza, daca inima noastra este goala si sufletul obosit, nu vom simti adierea mis­teri­oasa si tacuta a iubirii. Indiferent cate primaveri numaram, noi avem varsta bunatatii noastre, a daruirii si a iubirii pe care o traim. Viata noastra poate fi rugaciune, ardere si ofranda  pentru Dumnezeu, dar cati dintre noi se gandesc sa impartaseasca dorul de inalt al sufletului?

Este primavara si se apropie sarbatoarea Invierii lui Iisus. Pentru fiecare dintre noi acest moment poate fi o adevarata reinviere a sufletului, un miracol al deschiderii cerului inimii. Este mult prea simplu sa ne lasam acaparati de grijile si preocuparile lumesti, este banal sa ne plangem de “nedreptatile” vietii, dar sa nu uitam dorul adevarat si profund pentru frumusete si viata. Acest dor ne cheama, cu o voce plina de mister, din inaltul cel mai inalt al fiintei noastre, ne face vii si da sens existentei noastre.

Iar daca, orbiti de vanele iluzii ale lumii, inchidem ochii in fata adevaratei lumini a spiritului si ne acoperim urechile sa nu mai auzim chemarea tainica a cerurilor, ne impietrim astfel pe noi insine, lumea noastra va deveni o lume de stanci si bolovani, o lume stearpa, lipsita de apa vie a iubirii si a frumusetii. Zborul nostru va fi uitat, iar aripile vor deveni inutile.

Iata de ce efervescenta primaverii stralucitoare si proaspete ne poate trezi din nou in suflet aspiratia catre supremul zbor, catre eterna iubire, dorul de lumina.  Sa ne lasam inima cuprinsa de fericirea pomilor infloriti, sa ne abandonam in imbratisarea pamantului, sa ascultam linistea izvoarelor si sa ne amintim ca toate aceste minuni sunt posibile pentru ca, in eternitate, iubirea le-a dat viata.

Si ce ar fi sa nu mai asteptam ca doar o anumita sarbatoare crestina sa ne apropie mai mult de Dumnezeu, ce-ar fi sa inviem cu fiecare clipa locul pe unde trecem, oamenii pe care ii intalnim?

Ce-ar fi sa ne oprim putin din iuresul halucinant al unei vieti inutile, sa ne privim pentru prima oara cu adevarat in oglinda si sa ne indragostim de propriile suflete inflorite? Sa il privim cu adevarat pe cel pe langa care am trecut de atatea ori indiferenti pana acum si sa ne bucuram impreuna cu el…

Cum ar fi oare lumea daca fiecare zi ar fi o renastere a fiecarui suflet?

Cat de frumoasa ar fi lumea daca fiecare om ar renunta sa isi demonstreze micul “adevar” si s-ar cuceri pe sine insusi, s-ar inalta pana la culmile insorite ale sufletului sau? Daca fiecare om ar avea curajul sa se abandoneze fericirii care bate la portile inimii sale si s-ar darui zborului?

Trezeste-te, suflete, si daruieste-te luminii. Si astfel, vei deveni lumina indragostita de lumina.

“Ritualul” meu personal de practica yoga

Uneori, in viata de zi cu zi, desi am multe lucruri de facut, am senzatia ca ma inabus, ca nu mai pot respira, ca imi amorteste sufletul si viata trece pe langa mine. Parca uit ceva foarte important si trebuie neaparat sa imi reamintesc. Si atunci fac ceva care sa ma trezeasca, sa ma faca din nou vie.

De obicei, „revin la viata” cand merg in padure si ascult linistea sau cand practic yoga. Fiecare are asemenea mici „retete secrete” personale prin care redevine el insusi dupa intalnirea cu „lumea dezlantuita”.

In urma cu mai multi ani, am fost prima oara intr-o tabara-retragere, in care am tacut timp de o saptamana si am invatat sa meditez pentru inima mea. Mi-a placut atat de mult, incat am fost apoi, doi ani la rand, in vacanta, timp de o luna, intr-o asemenea retragere, dar de data asta singura (adica nu intr-o tabara).  De fapt, nu eram chiar singura, eram eu si izvorul din vale, si mesteacanul de langa fereastra, si steaua aceea care imi zambea in fiecare seara din coltul ferestrei, si pasarile care ma trezeau si ma insoteau la plimbarea pe deal.  Oricum, nu vreau sa scriu  despre natura atat de frumoasa, care imi face inima sa cante aproape intotdeauna. Despre asta, altadata.

Vreau sa scriu ca m-a ajutat foarte mult atunci, chiar daca eram singura cu sufletul meu, sa imi creez un fel de ritual personal. Chiar si intr-o retragere (sau mai ales intr-o retragere) mintea are de lucru, isi aminteste tot felul de lucruri, isi face griji pentru alte milioane de lucruri, rememoreaza toate cantecele, filmele, poeziile si diverse alte situatii vazute sau auzite. Daca nu ai o solutie pentru a iesi din valtoarea asta, te intorci la fel cum ai plecat. Am inceput sa ascult linistea, am practicat tehnicile yoga si exercitiile de meditatie invatate  si treptat, mintea mea s-a linistit si au inceput sa apara strafulgerari de Tacere si minunare pe care nu le pot descrie. M-am bucurat atat de mult atunci, incat mi-a fost teama ca le voi uita. De aici a pornit ideea „ritualului meu personal” pentru amintirea de sine.

Scopul ritualului era sa ma aduca in starea de daruire a mea catre Dumnezeu. Incepeam prin aprinderea unei lumanari, rugandu-ma ca Dumnezeu sa imi aprinda inima de dorul Lui asa cum aprind eu lumanarea. Apoi incepeam practica hatha yoga: incalzirea, apoi, pe fiecare chakra, de jos in sus, o asana speciala si cate zece respiratii yoghine complete in care, in timpul retentiilor, sa simt ca ma umplu de iubire si lumina si ca ma daruiesc lui Dumnezeu, cu toata inima. De fiecare data , ritualul a avut efect, chiar si dupa (sau mai ales dupa) ce m-am intors din retragere si am reintrat in ritmul obisnuit de serviciu. De fiecare data, pe masura ce faceam asanele, simteam cum corpul fizic parca mi se umple de lumina, mintea se linistea si dorul din inima reinvia. Cand deschideam ochii, vedeam din nou „in culori”, si nu „in alb-negru”, asa cum aveam impresia inainte.  Revenisem la viata!

Linistea alba

Ninge. Fulgii mari si linistiti cad in tacere. Se asterne linistea, se asterne albul, se asterne zapada. E atata liniste in inima mea cand ninge! Parca tace tot universul si asculta fosnetul fulgilor de zapada.  E o tacere alba, inalta, care te absoarbe spre cerul plin de taceri albe. Respir tacere, respir alb, tacerea ma respira, ma traieste, ma face o tacere.

Padure si liniste

Am fost ieri la plimbare in padure. Era liniste, mirosea a iarna. Si a inceput sa bata vantul. Totul era atat de liber, de firesc,  „la locul lui”.  Frunzele uscate tremurau jucause pe crengi, iar copacii scartaiau leganandu-se in vant.Din cand in cand, picaturi de zapada moale cadeau pe mine, le auzeam fosnetul cand se cufundau in zapada de pe jos.

Ma simteam acasa, in acea libertate si maretie a padurii. Mi-am adus aminte ca nici un fir de iarba nu se clinteste fara voia lui Dumnezeu.  Si am simtit altfel padurea, vantul, linistea, ca fiind chiar voia lui Dumnezeu. Asa trebuie sa fie. Imi simteam inima plina, si mi-au dat lacrimile de dor, de recunostinta pentru frumusete, pentru dor, pentru firescul lucrurilor.

Femeia superioara

Am gasit, prin caietele mele, ceva frumos despre femei. Merita sa mai citesc o data…

„Deoarece iubirea este incununarea suprema a unui suflet, in ea se vor reflecta conditia si natura acestuia. Asa cum suntem, asa iubim. Putem gasi in modul in care iubim caracterizarea noastra cea mai profunda. Toate celelalte actiuni si aparente ne pot insela in privinta adevaratei noastre naturi: iubirile pe care le traim ne vor dezvalui secretul atat de grijuliu ascuns al fiintei noastre. Si mai presus de toate, alegerea celui iubit.

Cea mai mare parte dintre oameni (atat femei, cat si barbati) traiesc din fraze deja spuse, din idei primite, din sentimente conventionale. Femeile vulgare sau superficiale poarta in ele un ideal vulgar, respectiv superficial, de barbat, un model diluat care isi afla usor implinirea aproximativa in realitate. Asa cum exista insa barbati geniali care ne-au transmis cugetari absolut noi, care creeaza stiluri artistice sau tehnologii de varf uluitoare, exista si femei geniale care, datorita rafinamentului lor deosebit si sensibilitatii superioare, ajung sa creeze un nou ideal de barbat, superior, spiritual.

Interventia profunda a femeii in istoria omenirii, atat culturala, sociala, cat si spirituala, nu consta in primul rand in actiuni concrete (desi nu se poate nega influenta lor), ci mai ales in prezenta senina a personalitatii sale superioare, sublime, misterioase. Asa cum, la ivirea luminii, fara nici un efort, pur si simplu pentru ca este lumina, obiectele raman iluminate si culorile canta in jurul lor, la fel tot ceea ce face femeia, ea face doar existand, fiind, iradiind.

Barbatul participa la razboaie, strabate lungul si latul planetei in expeditii riscante, pune piatra peste piatra in monumente, scrie carti, biciuieste aerul cu discursuri si chiar si atunci cand nu face nimic decat sa mediteze, se incordeaza launtric intr-o atitudine atat de activa incat pare a fi mai degraba pregatirea saltului cutezator.

Influenta femeii e putin vizibila tocmai pentru ca se gaseste pretutindeni. Nu e vijelioasa, ca cea a barbatului, ci extatica, precum cea a atmosferei. Exista in esenta feminina o natura ce actioneaza lent, precum undele apelor. Aceasta se intelege atunci cand se afirma ca barbatul este caracterizat de ceea ce „face”, iar femeia prin ceea ce „simte”. In aceasta epoca, rolul femeii consta in a se face pe sine insasi desavarsita, creand in sine un nou tip de feminitate, mai delicat, mai puternic, mai exigent.

Exigenta. Aceasta este una dintre cele mai importante misiuni ale femeii superioare pe pamant: a solicita desavarsire din partea barbatului. Atentia pe care chiar si cel mai neglijent om obisnuieste sa o consacre infatisarii fizice atunci cand doreste sa se apropie de femeia pe care o iubeste nu este decat expresia exterioara a curateniei spirituale la care cheama femeia. Fara a face aparent nimic, ca o floare linistita pe tulpina sa, prin intermediul unei emanatii fluide de imponderabile gesturi fugitive, care actioneaza ca niste lovituri ale unei dalti ireale, femeia superioara sculpteaza o noua statuie de barbat si indrazneste sa instaureze o disciplina a slefuirii launtrice si a acuitatii intelectuale.

Perfectiunea radicala a barbatului – nu aceea care inseamna doar imbunatatire in stiinta, in arta sau politica – a ajuns de obicei la el privind infinitul printr-un suflet feminin, mediu cristalin in care se intrezaresc marile idealuri.

Un mod superior de perfectiune feminina constituie germenul unei noi umanitati. De aici nazuintele infinite pe care le-au simtit cei mai buni barbati atunci cand existenta le-a fost innobilata de o femeie superioara. Daca privim ceea ce au scris, ceea ce au pictat, ceea ce au legiferat ei, descoperim in filigran un profil voalat si evaziv de doamna nobila. Nu e vorba de anecdote erotice vulgare, ci de acele emotii supreme pe care o Eva exemplara le seamana in trecerea-i imponderabila in oricare barbat ales.

Un om, ca si un popor, este definit prin idealurile sale mai mult decat prin realitatile sale. La infaptuirea scopurilor noastre concura numeroase conditii, dar aspiratia e opera exclusiva a inimilor noastre. De aceea, tipurile de feminitate, care sunt totodata forme de idealitate, marcheaza orizontul capacitatilor latente in fiecare popor. Oriunde si oricand, siluetele eternului feminin se ridica la zenit ca niste constelatii, prestabilind destine etnice.

In chip de tinta sublima, de exemplu si prototip, profilul ideal de barbat pe care il au femeile superioare actioneaza asupra unei intregi societati, ridicand nivelul moral, prin intermediul atractiei incantatoare exercitate de catre ele. Feminitatea pura este o dimensiune esentiala a culturii. Exista o cultura specific feminina, cu talentele si geniile sale, cu incercarile, esecurile si reusitele sale, prin care femeia isi realizeaza colaborarea autentica la istorie.

Daca mai multe femei, plasate oportun intr-o societate, isi educa, isi slefuiesc fiinta pana cand fac din ea un diapazon perfect de umanitate, un instrument de acuta sensibilitate pentru forme posibile de viata mai buna, ele vor izbuti sa realizeze mai mult decat toti pedagogii si oamenii politici.

Femeia exigenta, cea care nu se multumeste cu natura masculina de rand, care cere barbatului calitati superioare, determina prin atitudinea ei un fel de vid in straturile superioare ale omenirii. Si cum in natura nu poate exista vid, acesta se va umple curand cu realitati: inimile barbatilor vor incepe sa bata dupa un ritm nou, idei neasteptate vor aparea in mintea lor, noi idealuri, proiecte, actiuni vor brazda spatiile vitale, intreaga existenta se va pune in miscare dupa un ritm ascendent si in tara norocoasa unde va aparea o asemenea feminitate va inflori, triumfala si invadatoare, o primavara spirituala, o intreaga viata noua.

Eu sunt numitorul comun al experientelor mele

Zilele trecute, citeam din jurnalele mele vechi, si am inteles ca eu sunt numitorul comun al experientelor mele. Tot ce am facut pana acum a fost alegerea mea, eu sunt responsabila de toate actiunile mele, de emotiile si reactiile mele. Nu familia, anturajul, prietenii sau mediul. Pentru ca, indiferent de situatie, am actionat, am gandit, am simtit intr-un mod caracteristic mie.

In plus, am inteles ca tot ce am facut pana acum, tot ce am trait, am gandit, a fost o experienta, nu o ratare. Nu o greseala, ci doar o lectie.

Chiar daca o experienta a fost neplacuta, nu pot sa spun ca a fost buna sau rea, a fost necesara pentru mine. Din alt punct de vedere, ar putea fi bun sau rau, dar pentru mine a fost necesar. Cu mintea de atunci, cu cunostintele si experienta de atunci, nu puteam actiona altfel. Ma accept si ma iubesc pentru tot ce am facut, pentru ca totul m-a adus in punctul in care sunt acum.

Cand inveti sa mergi, cazi si te lovesti, renunti sa mai mergi doar pentru ca ai cazut? sau te bucuri ca inveti sa mergi, te ridici, te scuturi si mergi mai departe?

Ma consideram o persoana lipsita de valoare, nedemna de a fi iubita, ca si cum eu eram acea (presupusa, imaginata) greseala. Ma confundam pe mine, cea adevarata, cu ceea ce faceam, cu ceea ce gandeam. Ceva s-a schimbat, centrul de greutate este acum spre interior, adica spre mine, numitorul comun al tuturor experientelor mele, nu spre exterior (mediul, parerile, reactiile celorlalti).

Daca ma murdaresc, mama mea stie ca tot eu sunt si ma ajuta sa ma spal. Nu imi spune ca nu mai sunt copilul ei, ci ma iubeste pentru ce sunt, nu pentru ceea ce imbrac.

Asta inseamna sa vad adevarata fata a unui lucru, a unui om, a unei fapte, inclusiv fata de mine. Inseamna acceptare. Inseamna responsabilitate pentru ceea ce fac, simt, gandesc. Eu sunt „de vina”, responsabila, raspunzatoare pentru tot ce mi s-a intamplat in viata!

Iar apoi am deschis o carte (Daruri pentru viata) si iata ce am citit:

„Nu exista greseli. Intamplarile pe care le atragi asupra ta, oricat de neplacute ar fi ele, sunt absolut necesare pentru ca tu sa inveti ceea ce trebuie sa stii. Fiecare pas pe care il faci este necesar ca sa ajungi la telul pe care ti l-ai propus.” Richard Bach

„Nu exista experiente negative, doar experiente care te ajuta in dezvoltarea ta si te intaresc astfel incat sa poti zbura spre noi inaltimi. Nu exista esecuri. Doar lectii.”Robin S. Sharma

Strafulgerari

Daca nu mai apuc ziua de maine? Dorinta de a fi fost mai buna, mai apropiata de oameni, mai VIE, mai iubitoare… Foarte acut: daca maine nu mai traiesc? La ce bun toate acestea, daca ACUM nu sunt ceea ce as putea sa fiu? Cand am acest gand al mortii in minte, el ma smulge din moliciune, din inertie, am senzatia ca sunt un foc continuu de artificii: tot ce sunt ia foc ca sa se inalte, sa se purifice. Nu stiu cand va aparea momentul mortii, de aceea simt nevoia sa fiu totala, vie, absoluta in ceea ce fac (inclusiv acum, cand scriu), pentru ca momentul trecerii sa fie glorios si deplin.

–––––––

Aseara, in timp ce priveam peisajul frumos, iar am avut senzatia ca este ceva plat, ca un tablou, dincolo de care este… Ce este? Lumina aceea deosebita? Iubirea?

M-am intins pe spate si am privit stelele. Mi-au dat lacrimile de dor, de adorare. Si in stele, si in iarba, si in inima mea, tot tu esti, Doamne!

–––––

Am deschis geamul spre linistea padurii si am avut senzatia ca era atat de multa galagie in  camera, in capul meu! Linistea de afara e inalta, plina de lumina, de armonia naturii, este de fapt liniste interioara! Natura tace, desi pasarile canta, vantul adie, iar gazele  fosnesc prin iarba.

–––––

Asa cum eu caut vreascuri bune si uscate pentru a aprinde focul, asa vreau sa fiu si eu pentru Tine, Doamne: un vreasc pregatit, uscat, care la atingerea Ta sa arda imediat, fara fum, si sa dea multa caldura si lumina!

––––––-

Doamne, voi fi ca o musculita insistenta, te voi chema cu fiecare asana, cu fiecare privire, cu fiecare cuvant. Si in somn te voi cauta si te voi striga pana cand te vei plictisi de insistenta mea si vei veni. Sune egoista: te vreau,  Doamne, pentru mine, sa Te vad eu, ca nu imi ajung descrierile altora! Cu fiecare gand, cu fiecare  gest, voi cauta urma Ta, semnul ca „ai fost acolo”. Te voi recunoaste odata si odata!

–––––-

Incepe sa imi placa de corpul din motivul ca aici este Dumnezeu: il spal, ii dau sa manance, il iubesc. A aparut un fel de respect fata de corpul meu, fata de mine, sunt mai atenta la el, la ritmurile lui, tocmai pentru ca vreau sa il simt pe Dumenzeu in el.

–––––

Nu poti sa faci un dar trist. Am incercat sa traiesc daruirea completa, totala, cu tot ceea ce sunt acum. A aparut bucuria, fericirea. Eu sunt un dar pentru Dumnezeu, pentru ceilalti oameni, nu pot fi trista, deprimata. Un dar este ceva care vine din bucurie. Sunt zambetul lui Dumnezeu!

–––

Ma pun, Doamne, in mainile Tale! Fa din mine cuvant viu, fa din mine izvor de lumina, iar din inima mea hrana si adapost pentru cei care Te cauta.

––––––

Am stat intinsa, privind cerul. Liniste. Nimic nu misca, nimic nu respira fara vointa lui Dumnezeu. Un stol de randunele s-a inaltat foarte sus, aproape nu le mai vedeam. Ca ele, totul canta, traia prin adorarea maretiei dumnezeiesti. Cum sa nu-L iubesti? Cum sa nu te pleci in fata bucuriei totului?

(insemnari din vara anului 2001)

O poveste de dor

In urma cu multi ani, am primit cadou o poveste.

Iti scriu tie, Porumbel Alb, si nu altcuiva, pentru ca tu esti acum pentru mine mesagerul tainic si plin de candoare care imi aduce din nou si din nou freamatul iubirii in inima. Nu stiu sa scriu si sa dau o forma sentimentelor care ma asalteaza uneori si, de aceea, Porumbel minunat, o sa iti spun o poveste (cu cuvinte putine si simple pentru ca, asa cum ti-am spus deja, viata m-a invatat pana acum mai mult sa tac si sa ascult…)

Nu este o poveste din lumea vazduhului (lume a ta si a fratilor tai Albi), ci o poveste a padurilor si a fiintelor pamantului.

Intr-o tainica si misterioasa padure, departe, foarte departe de orice loc cunoscut de oameni, s-a nascut intr-o dimineata proaspata si racoroasa de primavara Fiica celei mai tinere dintre caprioarele Clanului.

Firava, cautand cu infrigurare, cu miscari pline de nesiguranta, caldura Mamei, a ridicat, prima ora in viata, ochii mari plini de o negraita puritate spre Soarele care se nastea. Lumina Lui s-a rasfrant in ochii albastri, imensi, ai Puiului si a imprastiat in desisurile din preajma unda de bucurie a inceputului. Intregul Clan a adus multumiri Spiritului Padurii pentru noua viata daruita lumii lor.

Nu ar fi fost nimic neobisnuit pana aici in viata lor. De fiecare data cand Spiritul Padurii ii binecuvanta, o noua viata aparea intre ei, pui care crestea cu repeziciune, intarind randurile Luptatorilor sau pregatindu-se sa devina Mama. Puiul acesta avea insa (in afara de ochii lui albastri, imensi), o misterioasa stralucire, o albeata a pufului fin de pe trupul firav, care amintea celor mai batrani dintre cerbii Clanului de legendele de demult. Si aceasta nu ar fi fost nimic inca, dar, cu fiecare zi care trecea, aceasta albeata si aceasta stralucire deveneau tot mai intense, iar ochii parca si mai albastri.

Cu cat crestea, cu atat mai mult lumina ochilor Caprioarei Albe lasa sa se citeasca, cu o claritate tot mai mare, un dor netarmurit. Nu erau niste ochi tristi, ci in albastrul lor se vedea o flacara arzand tot mai intens cu fiecare zi, arzand cu iubire, cu umilinta, cu doruri ce nu pot fi rotite, cu dragoste pentru fiecare dintre fapturile Padurii, arzand cu flacara Spiritului Padurii.

Nu o sa spun mai multe acum, Porumbel gingas, despre faptele vietii Caprioarei albe… numai marea taina a ochilor sai arzand de dor.

Fiintele padurii care priveau in ochii ei mari si blanzi tresareau uneori ca trezite pe neasteptate dintr-un somn dulce sau ca la amintirea a ceva demult uitat. Tresareau si apoi treceau mai departe pastrand pentru un timp in suflete o farama din scanteierea ochilor Caprioarei Albe.

Anii au trecut si Caprioara Alba incepea sa simta tot mai mult, cu fiecare clipa, cum acel dor ii patrunde fiecare fibra, patrunde adanc si arde in fiecare din celulele ei…

Si, intr-o dimineata de primavara, racoroasa si proaspata, luminata de acel dor de infinit, Caprioara Alba a facut sa tresara intreaga padure. Intreaga Padure, cu toate fapturile ei, cu fiecare fir de iarba, cu fiecare gaza, a tresarit si adanc a frematat cand intregul trup al Caprioarei Albe a devenit stralucitor ca Lumina ochilor ei, abandonandu-se apoi Pamantului.  Iar Padurea a suspinat si a simtit ca ii va lipsi focul dorului ei.

In aceeasi zi, luminata de soarele fraged de primavara, in Lumea Alba a Porumbeilor, a luat nastere o noua viata, cu binecuvantarea Spiritului Vazduhului.

O fiinta plapanda, tremurand inca in urma Miracolului venirii in Lume, ridica, pentru prima oara, ochii albastri, in care deja se vedea un dor nesfasit, spre Soarele bland. Aici, ochii albastri ai Puiului se oglindeau in ochii albastri ai celorlati Porumbei si faceau impreuna Vazduhul sa freamete in ritmul tainic al acelui dor mistuitor si atat de plin de Viata…

Povestea nu se sfarseste aici, ci continua, dar deja nu mai este povestea Caprioarei Albe si nici a Porumbeilor, ci povestea Sufletului oglindit in acei ochi albastri, plini de dorul arzator de Inalt.

Este vorba de tine, Porumbel Alb, si de dorurile din si de dincolo de stralucirea ochilor tai, doruri ce nu se vor stinge, ci vor deveni tot mai mistuitoare, pana ce flacara acestei iubiri si sperante nesfarsite va duce sufletul tau in Cel pe care il doreste neincetat (fie ca stie asta sau nu).

Fericirea simpla de a exista

Din fericirea simpla de a exista, florile infloresc, raurile curg, soarele straluceste, iubirea se daruie.

O fericire simpla, de copil, nemasurata, suficienta prin ea insasi, care nu cere nimic si se daruie total.

In afara timpului, umpland tot, constienta de ea si fericita, aceasta fericire exista mereu, chiar daca o observam sau nu, modesta si rabdatoare.

Si, intr-adevar, nu are motiv!

Rugaciune pentru Iubire

Doamne, da-mi o asemenea iubire,

incat sa nu mai stiu unde ma aflu,

incat sa nu mai stiu de mine insami

impotriva propriei mele vointe

farmeca-ma in asa fel

incat ieri si maine sa se amestece cu azi.

Fa ca eu sa nu mai fiu decat acest dor

pe care nici un chip uman nu il poate satisface.

Ia-ma

scoate-ma din mine insami

si umple-ma in sfarsit de Tine.

M-am indragostit de viata – noiembrie 1996

M-am indragostit inca o data de VIATA! De iubire, de frumusete. M-am indragostit de oameni si de bucuria lor.

Departe sunt gandurile legate de trecut. Viitorul e in fata mea, iar eu, ACUM, traiesc Prezentul, intens, coplesitor. Altceva nu mai exista. Sunt mai vie decat am fost in ultima luna. Iubesc soarele si viata si bucuria.

Am vazut filmul „Phenomenon” si m-am indragostit inca o data de Viata!

“Taina iubirii” de Paul Evdokimov

Extrase din carte:

O noua spiritualitate iese la lumina. Omul, iubind, depaseste conflictul artificial dintre spiritual si material. Lumea de astazi striga dupa o sfintenie capabila sa raspunda problemelor sale printr-o solutie traita în mijlocul lumii. Iubirea pentru Dumnezeu se umanizeaza, devine iubire fata de toata faptura lui Dumnezeu.

Instinctul sexualitatii si al iubirii este prea puternic si prea universal pentru a putea fi ignorat. Erosul poate înlantui, distruge sau înalta. Este o forta care poate fi sacralizata, devenind o cale principala de evolutie spirituala. La polul opus, ea poate degrada si poate deveni instrument de seductie si tradare. Marele filosof teolog Tillich spunea: “Puterea nu este niciodata buna, decat daca se afla în mana unui om bun”.

In unirile armonioase dintre doua fiinte care se iubesc are loc o spiritualizare progresiva pana la atingerea castitatii conjugale. Trupul nu este ceva ce poate fi suprimat de spirit sau redus la tacere; el este sfera în care se întrupeaza spiritul, oferit puterilor sale transfiguratoare sau mormant deschis în care te poti îngropa de viu.

Viata  fiecarui om ar trebui sa fie o explorare creatoare si pasionala a iubirii si o celebrare continua a misterului vietii. Orice eveniment are o potentiala  semnificatie care poate ajuta fiinta umana sa-si  înteleaga propria unicitate. Aparitia omului încheie creatia gradata a lumii. Omul o umanizeaza, îi da o semnificatie spirituala. În om, diferentierea sexuala îsi gaseste sensul si valoarea proprie.

Sufletul nu-si atinge întreaga realitate decat daruindu-se neîncetat celuilalt, pana cand el nu-si mai apartine. Ritualul unirii nu comporta nici o teama de sex, nici o neîncredere, nici un dispret, facand din trup nu un obiect, ci poezia unei tandreti adevarate.

Rugaciunea pentru castitatea iubirii cere însasi minunea transfigurarii erosului. Depasirea, spiritualizarea instinctelor sexuale deschide noi porti prin care iubirea iese vesnic tanara, noua si virgina. Sufletul face trupul sa vibreze, iar trupul se avanta la unison cu dorinta de comuniune a sufletului, asemenea fulgerului care straluceste pentru o clipa în mijlocul noptii, luminand si reveland totul. Iubirea rupta de spiritual nu ofera decat trupuri din care sufletul lipseste si produce ravagii mentale. Sexualitatea se depaseste prin propria sa simbolistica; simbol al unitatii, ea se transcende spre integritatea spirituala a unei singure fiinte. Viitorul lumii se bazeaza pe plenitudinea trairii de catre iubiti a supranaturalului si a sfinteniei legaturii lor. Esentialul transfigurarii este: nimic nu este înabusit, totul fiind în profunzime prelucrat si orientat. În cursul ascensiunii, energia sexuala se elibereaza de animalitate, ea se umanizeaza si se spiritualizeaza. Sub harul tainei iubirii, viata sexuala este traita fara a aduce nici cea mai mica scadere a nivelului launtric. Prin simbolismul ei, ea devine un neprihanit izvor de bucurie imateriala. În frumusetea unui trup, sufletul este însasi forma lui, iar în frumusetea sufletului, ceea ce ne rapeste este însusi chipul lui Dumnezeu. Iubirea înalta daruirea fizica la nivelul daruirii spirituale reciproce si îmbogateste toata viata cu armoniile sale. Nimic nu poate fi impus iubirii. Ea nu cunoaste norme, ea cunoaste valorile spirituale, în care libertatea si inspiratia domnesc, si iubirea este cea care le descopera si traieste din revelatiile lor. Iubirea cunoaste abisurile, dar si acele înaltimi de pe care viata se avanta în Împaratie.

Cand omul întelege ca este pentru el însusi un dar de sus, el îl poate oferi lui Dumnezeu. Fiinta iubita este un dar regesc în care straluceste prezenta lui Dumnezeu. În chipul celuilalt, îndragostitul îl vede pe Dumnezeu, atingand astfel una dintre cele mai înalte stari ale vietii spirituale în doi. Dante o spune foarte simplu: “Ea îl privea pe Dumnezeu, eu îl vedeam prin ochii ei si cerul devenise mai albastru.”

Barbatul si femeia merg unul spre celalalt, cunoscandu-se unul pe celalalt, revelandu-se unul celuilalt pentru o împreuna înaltare. Nimic nu este necesar sa înnobileze sau sa legitimeze acest sens care se impune împarateste prin el însusi.

Be The Best of Whatever You Are – Douglas Malloch

If you can’t be a pine on the top of the hill
Be a scrub in the valley–but be
The best little scrub by the side of the rill;
Be a bush if you can’t be a tree.

If you can’t be a bush be a bit of the grass,
And some highway some happier make;
If you can’t be a muskie then just be a bass–
But the liveliest bass in the lake!

We can’t all be captains, we’ve got to be crew,
There’s something for all of us here.
There’s big work to do and there’s lesser to do,
And the task we must do is the near.

If you can’t be a highway then just be a trail,
If you can’t be the sun be a star;
It isn’t by size that you win or you fail–
Be the best of whatever you are!

Traducerea aproximativa in limba romana

Dacă nu poti fi un pin in varful dealului,
Fii un tufis în vale. Fii insa
Cel mai bun tufis de pe marginea paraului
Fii un tufis, daca nu poţi fi un copac.

Daca nu poti fi un tufis, fii un fir de iarba,
Si un drum va fi fericit
Dacă nu poti fi pastrav, atunci fii doar un biban
Dar cel mai vioi biban din tot lacul!

Nu putem fi toti capitani, trebuie sa fie si echipaj,
E treaba pentru noi toţi aici.
Sunt munci grele si munci uşoare,
Iar sarcina pe care o avem e chiar langă noi.

Dacă nu poti fi drum, fii atunci o poteca,
Dacă nu poti fi soare, fii o steluta
Nu prin marire o să castigi sau o sa dai gres

Fii cel mai bun în ceea ce esti!

Varsta si calea spirituala

In adolescenta, visam o lume frumoasa, cu oameni iubitori, cu relatii perfecte, in care totul era posibil. La un an dupa Revolutie, am inceput un curs de yoga. De fapt, cu un an inainte fusesem la cateva lectii de karate, de care m-am lasat rapid, era prea violent pentru mine. Doream totusi ceva care sa ma disciplineze, sa ma calmeze, sa ma pot concentra mai bine, eram impulsiva si superficiala, dezordonata si delasatoare. Atunci, tata mi-a sugerat ca as putea invata yoga, care pe el il ajutase in tinerete, sa se relaxeze si sa isi controleze bine reflexele. Asa ca, imediat ce am vazut un afis de yoga in oras, m-am dus.  Aveam 17 ani, eram atat de naiva!

M-a ajutat practica posturilor, a meditatiei, m-a calmat, mi-a deschis un nou orizont. Eram exaltata despre cate se pot face cu ajutorul yogai. Inclusiv in domeniul pe care il doream cel mai mult sa fie implinit, al relatiei de cuplu. Intotdeauna am dorit o relatie perfecta, care sa dureze etern, poate pentru ca nu vazusem in jurul meu asa ceva. Majoritatea cuplurilor aveau probleme, nu se intelegeau, iar eu simteam ca Iubirea este altceva. Unul din primele lucruri pe care le-am retinut din yoga era faptul ca omul reprezinta la scara terestra divinitatea. Asta m-a atras cel mai mult. Gandeam: daca e asa, inseamna ca e posibil sa traiesti aici, pe pamant, o iubire divina.

Mi-a placut mult sa practic yoga dimineata, inainte sa merg la scoala. Eram in clasa a 12-a, incepeam scoala la ora 7 dimineata, iar eu ma trezeam la 5-6 si faceam cele cateva posturi pe care le invatasem. Dormeam in aceeasi camera cu surorile mele, asa ca o perioada le-am cam deranjat, pentru ca podeaua casei parintesti scartaia si le trezeam cand mergeam prin camera.

Privind retrospectiv, imi dau seama ca m-am aruncat in yoga ca intr-o salvare, a fost ca o fuga de realitate. Voiam altceva decat viata mea de atunci, asa ca mi-am creat o lume utopica, asa-zis spirituala.  Tin minte si acum ca la meditatie nu simteam nimic, dar, ca sa nu deranjez cursul, stateam cuminte cu ochii inchisi si spuneam in gand Luceafarul de Eminescu, pentru ca era cea mai lunga poezie pe care o stiam, pana se termina meditatia.

Ma intreb daca e o greseala sa incepi o cale spirituala in copilarie – adolescenta, cand inca nu stii mare lucru despre lume, cand inca nu ai un orizont vast din care sa alegi si poti fi influentat foarte mult. De fapt, independent de calea spirituala aleasa, consider ca e o greseala sa ramai inchis in acea cale, sa iti inchizi mintea fata de alte traditii, sa le negi chiar, sa nu studiezi, sa nu citesti carti din alte domenii, indiferent de varsta. De fapt, maturitatea (inclusiv maturitatea spirituala) nu tine de varsta biologica, si se obtine prin experienta directa.  Adica inclusiv din ceea ce numim greseli.

Primul curs de yoga – toamna 1991

M-am inscris la un curs de yoga. Aseara, ni s-a vorbit despre iubire. Printre altele, daca iubesti pe cineva, il poti ajuta in yoga. Fiind impreuna, o pereche, se copie la scara pamanteana cuplul etern: principiul etern feminin (yin) si principiul etern masculin (yang). Daca este o iubire adevarata, cei doi, prin aurele lor energetice, formeaza o sfera si dupa un timp incep chiar sa semene la chip, sa isi schimbe chiar unele obisnuinte. Aceasta, deoarece dupa o intalnire traita plin, in doi, in aura fiecaruia raman elemente din aura celuilalt.

E fantastica yoga! Poti sa faci multe lucruri, te incarca energetic, te ajuta sa ai vointa, stapanire de sine, calm, etc, exact ce am nevoie. (extras din jurnalul personal, toamna 1991, aveam 17 ani)

Cautare – mai 1990

Imi caut drumul, imi caut iubirea.

Drumul, macar in general, e stabilit: Politehnica.

Dar iubirea? Mama spune ca nu trebuie sa o caut, voi sti cand va veni. Dar e atat de greu sa astepti.  (Parca bat din picior – acum sa apara iubirea… Dar nu se poate asa).

……………

nu stiu de unde am copiat citatul acesta:

„Nu mi-ar placea sa dau satisfactie unora si altora plangandu-ma de soarta mai mult sau mai putin tragica (pe care numai eu mi-as putea-o face fericita). Sa incercam sa ne rezolvam si singuri problemele care ne framanta. Stiu ca nu e usor, insa mai presus de orice pretuiesc mandria si felul in care stim sa ne traim viata. In fond, fericirea ne-o facem si ne-o desfacem singuri”.  (parca ar fi stilul lui Eliade, dar nu sunt sigura).

Poezii – mai 1990

Iti scriu si vioara trupului meu vibreaza sub arcusul amintirii. Creionul meu alearga optimist spre viitor.

Vreau sa te vad, dar memoria mea te refuza. Cine esti? De unde vii? Unde te duci?

Ma dor strigatele clipelor ce se ineaca in timp. Trece ziua si se apropie amiaza plina. Amurgul e inca foarte departe.

Te astept!

……………………………..

Chiar daca o iubire a trecut, daca a fost cu adevarat iubire, chiar si numai pentru o zi, trebuie sa ramana o urma de respect, de admiratie.

………………

„Sa astepti, e cumplit.

Sa nu astepti, e mai rau”. – L. Aragon

………………….

Dupa coltul strazii, esti tu si ma astepti. Dar eu sunt oarba si nu ma pot grabi. Voi vedea clar si limpede cand voi simti chipul tau in palmele mele, in cuibul sufletului meu. De ce nu te poti apropia? De ce nu imi vii in intampinare? Nu ne cunoastem, cum imi voi da seama de bogatia inimii tale?

M-am indragostit – 26 aprilie 1990

M-am indragostit de profesorul de matematica. Si am inceput sa scriu poezie… (bineinteles, imprumut stilul lui Teodoreanu)

„Iubesc. Si frunzele sufletului meu, invaluite de zefirul lui, se adapa cu betia inaltului.

Dar dragostea mea e imposibila.

Rascolesc cu degete reci in trecutul meu, poate gasesc lacrima sau zambetul unei zeite, din care m-am intrupat.

Mi-e teama de intuneric, dar, daca tot universul si-ar stinge luminile ochilor, te-as gasi oriunde ai fi, prin bataile de inima ingemanate.

Cerul sperantei imi este oglinda sufletului.

Usile pe care le inchid in urma-mi sunt dizolvate in haos. Nu ma mai pot intoarce decat daca as fi un nou Dumnezeu.

Mi-e dor de dizolvarea in aburi a marii, de tineretea palpabila a zapezilor inalte.

Te astept. Oare imi vei aduce zambetul pierdut aseara? Viata se anunta frumoasa. Oare cu tine voi aduna anii?

Mi-e dor de Pietrele-Doamnei, de singuratatea ascetica a stancilor – cununa montana. Padurea ma asteapta in lumina de smarald a brazilor.”

“Lorelei” de Ionel Teodoreanu

„Pe harfa rasturnata a ierburilor tale, Vara, trupul si sufletul meu sunt inceputul unui mare cantec si tremurul mainii care il cauta”.

„Sunt ceea ce este dincolo de fereastra odaii tale: departarea. Sunt cea mai mica fata a lumii intre randunelele ei fiindca ma infasor in intregul ei necunoscut. Privirea ta nu ma va gasi nicaieri. Aminitirea ta nu are unde sa ma afle. Glasul tau nu poate sa ma strige si nu stie unde. Sunt intre cele patru zari: raspantia lor. Stii sa asculti? Auzi vantul la fereastra? Auzi pasarile care pleaca si se intorc, ducand si aducand primavara? Stii ce e nostalgia? Privesti uneori pe fereastra fara sa vezi nimic? Sunt pe acolo si intr-acele, fara fiinta, o apropiere si o indepartare in preajma ta. Gandeste-te la mine ca la o stea desprinsa din tine.”

„A trecut o ploaie de primavara si s-a tesut in zare braul frant de matasa al curcubeului, cu el imi incing mjlocul si ma duc. ”

Dupa ce am citit cartea, am pastrat o dulce melancolie si o durere. De ce exista asa ceva? De ce unele destine, unele iubiri, unele vieti sunt atat de tragice:? Pentru ele, nu pot nici sa plang, dar simt in mine o putere, daca as putea, as lua balanta lumii sa o sfarm. As face alta care sa dea fericire tuturor. Dar acest lucru e imposibil, si nici nu cred ca e drept. Nu am eu acest drept de a rasturna lumea. Dar, daca as putea, as imparti un strop de fericire tuturor.

31 martie 1990