Mereu pădurea…

Duminica, am fost intr-o excursie in padurile din jurul Brasovului. Asa cum am mai scris aici, padurea este ca o catedrala pentru mine. Pe drum, pe carare, m-am oprit de cateva ori si am ascultat pur si simplu.
Tacere.
Tril de pasare.
Tacere.
Fosnet de frunza leganata spre pamant.
Tacere.
Ciocanitoare.
Tacere.
Izvor zglobiu si rasunator.
Tacere.
In acea tacere si maretie a padurii, era pace. Era liniste. Copacii, pasarile iarba, insectele, fiecare isi avea locul bine stabilit si ritmul propriu, firesc.
Cand las padurea sa imi intre in suflet, devin mareata, ampla, vasta, ca ea. De acolo, din acea vastitate si profunzime a tacerii, problemele cotidiene isi gasesc o solutie simpla, frumoasa, evidenta.
Ma duc deseori la intalnire cu padurea mea draga. Ea imi readuce frumusetea tacerii in suflet si imi aminteste perspectiva justa in viata mea. Ma simt una cu ea, una cu pacea, cu linistea. Ma simt intreaga, completa, vasta. Si vad lucrurile la adevarata lor valoare.
Nimic nu mai e grav, dramatic, coplesitor. Totul e firesc, simplu, frumos. Este pur si simplu.

Cititorule, care sunt locurile sau momentele care iti aduc o asemenea pace in suflet, cand te simti acasa, cu sufletul linistit si cuprinzător, cand simti ca Dumnezeu priveste prin ochii tai, respira, se misca, aude, gandeste prin tine?

Reclame

Fa-ti timp pentru inima ta

De curand, am citit o carte care m-a impresionat foarte mult: „Un an la malul marii” de Joan Anderson. Pe scurt, povestea este cea a unei femei aflata la mijlocul vietii care pleaca un an departe de tot, inclusiv de sotul ei, pentru a se regasi. Cartea descrie poetic drumul ei in acest an. Autoarea trece printr-o trezire spirituala, realizand ca este „un unfinished woman”, eu as traduce prin „o femeie incompleta”. Deoarece copiii devenisera independenti, sotul pleca cu serviciul in cealalta parte a tarii, iar scopurile ei personale fusesera mereu date la o parte pana atunci, ea se hotaraste sa se mute intr-o casuta de vacanta la Cape Cod unde sa isi analizeze viata. Merge mult in natura unde a copilarit, se intalneste cu focile pe una din insulitele din apropiere, si chiar e pusa in situatia sa isi gaseasca de lucru pentru a plati reparatia boilerului si a se intretine. Invata multe lectii in acest an, iar ideea principala a cartii este: fa-ti timp pentru a afla cine esti (pe toate planurile: fizic, sufleteste, spiritual).

Ce ar insemna termenul „o femeie incompleta”? E cineva care s-a preocupat mereu doar de ceilalti sau cineva care a trait mereu dupa standardele si asteptarile celorlalti. O femeie care isi cunoaste prea putin propriile nevoi, pasiuni sau scopuri pentru ca e prinsa in valtoarea vietii si nu reuseste sa fie prezenta cu adevarat in viata ei. Ca urmare, se simte deconectata, incompleta, neimplinita, indiferent daca are, poate, o familie, casa si unul sau mai multe servicii.  Cu aceste emotii, apare constientizarea ca e timpul sa priveasca mai profund si sa descopere ce se afla in ea insasi. E timpul sa se intrebe: „Ce doreste inima mea? Ce parti din mine sunt ale mele cu adevarat?”

Ca femei, suntem nascute sa hranim.  Ne place sa avem grija de ceilalti. Dar uneori, in intensitatea experientelor, putem sa pierdem contactul cu propriile noastre nevoi si dorinte profunde. Deseori ne sacrificam, ne lasam pe ultimul plan, pentru ca ceilalti sa aiba viata pe care o viseaza. E o atitudine eroica, dar in timp ne epuizeaza, si ne trezim ca suntem slabite fizic, mental, emotional sau spiritual. Ne deconectam de sursa noastra de energie, bucuria care apare din inima noastra atunci cand ea este implinita.

Cartea asta m-a ajutat intr-o perioada din viata mea in care si eu aveam nevoie de clarificare.  Intr-adevar, uneori noi, femeile, facem totul pentru ceilalti, dar uitam de noi insine.  Ne separam de inima noastra si uitam sa radem, sa fim fericite, sa ne bucuram de viata.

De aceea, e necesar sa fim sincere cu noi insine si sa ne intrebam: Sunt fericita? Sunt sanatoasa? Sunt acolo unde vreau sa fiu in viata mea? Imi implinesc rolul pe care mi l-a dat Dumnezeu in viata asta? Sa avem o privire sincera, concreta asupra calitatii vietii noastre. E bine sa scriem pe hartie raspunsurile, nu doar sa le invartim in minte, pentru ca astfel suntem fortate sa infruntam realitatea vietii noastre si sa facem ceva in legatura cu asta.  Cunosc unele femei  care nici macar nu isi pun aceste intrebari, le evita, se iau cu treaba (copii, muraturi, etc), pentru ca le este greu sa infrunte raspunsurile evidente si sa ia masuri. E nevoie de curaj si hotarare de a-ti transforma viata in bine, iar aceasta infruntare este absolut necesara, mai devreme sau mai tarziu. Si mai bine sa o facem constient, din timp, decat sa fim nevoite sa vedem aceste raspunsuri in momente dificile (probleme in familie, o boala etc.)

Ca femei, observam mai usor nevoile celorlalti. Ne dam seama ce ii face fericiti sau ii intristeaza, cand cineva are nevoie sa planga sau sa fie alinat. Stim aceleași lucruri despre noi insine? Ce anume ne face fericite? Ce anume ne aduce pacea? Ce anume ne face rodnice? Faceti o lista cu lucrurile care va aduc cea mai mare bucurie si multumire. Apoi, intrebati-va cand ati facut aceste lucruri ultima oara. Au trecut saptamani? Ani? Sau nu le-ati facut niciodata?

Faceti-va timp pentru voi insiva, pentru a fi impreuna cu sufletul vostru, cu inima voastra. Ascultati-o cu atentie, in liniste. E nevoie de timp pentru a o auzi din nou, dupa ani de neglijare.  Insa efortul merita. Bucuria, frumusetea si pacea care radiaza de pe chipul unei femei ne spun ca viata ei este implinita, ca inima ei este ascultata, ca prin ea Dumnezeu zambeste celorlalti oameni.

Cerul senin din sufletele noastre

Lucrez la o carte despre non-dualitate. Am ascultat, am citit, am meditat de-a lungul timpului asupra acestor notiuni, iar acum, citind aceasta noua carte, am avut o strafulgerare de intelegere. Celor care pun diferite intrebari legate de practica spirituala, autorul le raspunde si se se reintoarce mereu la reamintirea esentei tuturor: prezenta-constienta cum o numeste el, acea stare constienta de a fi care nu e separata niciodata de propria ta fiinta. Nu poti sa spui ca nu existi, stii mereu ca existi, si de aici apar raspunsurile la toate problemele, situatiile vietii. De fapt, toate coexista simultan, nu se exclud:  tu existi, gandurile, probleme exista, si in acelasi timp ele nu tulbura cu nimic existenta ta adevarata.

Am citit cartea, am terminat-o, am lasat-o deoparte. Iar dupa cateva zile, am (re)descoperit ca aveam in mine o noua stare: simteam mereu ca am in mine un cer senin, imaculat, profund, pur, plin de pace, care nu este tulburat de nimic, desi am ganduri, trec prin situatii diverse, etc.  Acea stare de a fi mereu, dincolo de nori, de ploaie, de soare sau stele, metaforic vorbind, e cerul imens, tacut si linistit.  Asa sunt eu, asa sunt toti oamenii, asa e tot ce traieste, tot ce exista, totul are in fundal acest infinit indescriptibil, un cer de pace, liniste si firesc.

Ce bine ar fi daca am reusi sa simtim cu totii, mereu, acest cer senin din sufletele noastre, de dincolo de sufletele noastre, sa vedem si cerul senin din oamenii din jur, din cei dragi, din cei necunoscuti, din cei care au nevoie de mangaierea noastra, sa le aratam si lor ca au si ei acest cer senin in inima. Cer senin, atotcuprinzator, atatpatrunzator, care ramane mereu senin, neatins de nori.