Maica Tereza

– Imprastie dragoste oriunde te duci. Sa nu lasi pe nimeni sa te intalneasca fara sa plece mai fericit.

– Bucuria este rugaciune. Bucuria este tarie. Bucuria este o plasa a dragostei cu care prinzi suflete.

– Haideti sa ne intampinam mereu unul pe altul cu zambete, pentru ca zambetele sunt inceputul iubirii.

– Inainte sa vorbesti, este necesar mai intai sa asculti, pentru ca Dumnezeu vorbeste in tacerea inimii.

– Tacerea se afla la baza comuniunii profunde cu Dumnezeu si cu orice alta fiinta. In tacere suntem inundati de energia lui Dumnezeu care ne ajuta sa facem toate lucrurile in bucurie. Avem nevoie sa il gasim pe Dumnezeu, iar Dumnezeu nu poate fi gasit in zgomot si agitatie. Dumnezeu este prietenul tacerii. Observa cum natura – copacii, florile, iarba – cresc in tacere. Observa cum stelele, luna si soarele se misca pe cer in tacere. Cu cat primim mai mult in timpul rugaciunii tacute, cu atat mai mult vom putea darui in viata noastra activa.

– Nu putem face lucruri mari, doar lucruri mici cu iubire mare.

– Daca judeci oamenii, nu vei mai avea timp sa ii iubesti.

– Nu uita niciodata ca pielea se increteste, parul incarunteste, iar zilele se transforma in ani… dar ce e mai important se conserva; forta si determinarea ta nu au varsta. Spiritul tau este cel care indeparteaza panzele de paianjen. Dincolo de orice punct de sosire e unul de plecare. Dincolo de orice reusita e o alta incercare. Cat timp traiesti, simte-te viu. Daca ti-e dor de ce faceai inainte, fa-o din nou. Nu te pierde printre fotografii ingalbenite de timp… mergi mai departe atunci cand toti se asteapta sa renunti. Nu lasa sa se toceasca taria pe care o ai in tine. Fa astfel ca in loc de mila sa impui respect. Cand nu mai poti sa alergi, ia-o la trap. Cand nu poti nici asta, ia-o la pas. Cand nu poti sa mergi, ia bastonul. Insa nu te opri niciodata.

– Ziua de ieri a trecut. Ziua de maine nu a sosit inca. Nu avem la dispozitie decat ziua de azi. Hai sa incepem.

– Pastrati bucuria de a ajuta pe cei aflati in suferinta si impartasiti-o cu toti cei pe care ii intalniti. Amintiti-va ca actiunile facute din iubire sunt actiuni ale pacii.

– A trai ca un inger – aceasta este maretia oamenilor care sunt bogati sufleteste, chiar daca din punct de vedere material sunt foarte saraci.

– Pacea incepe cu un suras.

– Sa zambesti unui om care este suparat; sa vizitezi, chiar si pentru putin timp, pe cineva care este singur; sa oferi adapost sub umbrela ta cuiva aflat in ploaie; sa citesti ceva unui orb; aceste actiuni si multe altele pot parea marunte, dar astfel noi putem sa dam iubirii noastre pentru Dumnezeu o forma concreta.

– In momentul mortii, nu vom fi judecati dupa numarul de fapte bune pe care le-am facut si nici de diplomele pe care le-am dobandit. Vom fi judecati numai dupa iubirea pe care am pus-o in actiunile noastre. Cel mai important lucru nu este cat de mult facem, ci cat de multa iubire punem in actiunile noastre de fiecare zi. Aceasta este masura iubirii noastre pentru Dumnezeu.

– Dumnezeu primeste iubirea noastra. Nici unul dintre noi nu este indispensabil. Dumnezeu are posibilitatea de a face toate lucrurile in mod perfect, cu mult dincolo de cel mai capabil om. Putem sa muncim pe branci. Putem sa muncim pana murim. Daca nu muncim cu iubire, toata munca noastra este fara nici o valoare in ochii lui Dumnezeu.

– Orice actiune incepe cu o rugaciune. Sa iubiti rugaciunea si sa simtiti nevoia sa va rugati deseori in timpul zilei. Daca vreti sa va rugati mai bine, trebuie sa va rugati mai mult. Cu cat va rugati mai mult, cu atat mai usor va deveni. Rugaciunea perfecta nu consta in multe cuvinte, ci in fervoarea si ardoarea ei.

– Pune credinta in lucrurile mici pe care le faci, pentru ca in ele sta puterea ta.

– Nu asteptati lideri. Faceti ce e de facut singuri, fiecare in parte.

– De fiecare data cand zambesti cuiva, este un gest de dragoste, un dar catre acea persoana, un lucru frumos.

– Dumnezeu nu-ti cere sa reusesti, El vrea doar sa incerci din tot sufletul.

– In viata asta nu putem face lucruri marete. Putem face doar lucruri marunte cu enorma dragoste.

– Noi credem ca ceea ce facem noi e doar o picatura in ocean. Dar oceanul ar fi mai mic fara acest strop.

– Nu putem sti niciodata tot binele pe care il poate face un zambet.

Biografie: S-a nascut in Skopje, Macedonia, in fosta Yugoslavie, in data pe 26 august 1910, avand numele de Agnes Gonxha Bojaxhiu, ca cea mai mica dintre cei trei copii ai familiei. La varsta de 12 ani, a simtit extrem de intens chemarea lui Dumnezeu si a stiut ca va deveni misionara in numele lui Iisus Hristos. Dupa ce a implinit 18 ani, a intrat in ordinul Surorilor din Loretto, o comunitate irlandeza cunoscuta pentru activitatea ei misionara din India. Dupa cateva luni de pregatire la Dublin, a fost trimisa in India, unde pe 24 mai 1931 a depus juramintele pentru a deveni calugarita si a primit numele de Tereza, dupa Sfanta Tereza din Lisieux. In perioada 1931 – 1948, a predat geografie si catehism la Manastirea St. Mary din Calcutta, fiind si conducatoarea acestui asezamant incepand din 1944. Curand s-a imbolnavit de tuberculoza, nu a mai putut sa continue sa predea si a fost trimisa la Darjeeling pentru odihna si recuperare. In tren spre Darjeeling ea a primit cea de a doua chemare divina. „Trebuia sa parasesc manastirea si sa lucrez cu oamenii cei mai saraci dintre saraci, sa traiesc printre ei. A fost un ordin ceresc.” a povestit ea mai tarziu.

In 1948, Vaticanul i-a dat permisiunea de a parasi ordinul Surorilor din Loretto, pentru a-si indeplini chemarea, sub indrumarea Arhiepiscopului Calcuttei. Desi nu avea fonduri, Maica Tereza s-a incredintat Providentei Divine si a inceput cu o scoala in aer liber pe care a deschis-o intr-un cartier nevoias, pentru a-i invata carte pe copiii saraci. De asemenea, si-a insusit notiuni elementare de medicina si a mers acasa la bolnavi pentru a-i trata. Curand i s-au alaturat si alti voluntari si a inceput sa primeasca fonduri pentru actiunile sale. Aceasta a facut posibila continuarea si extinderea activitatii sale. Impreuna cu cei care s-au hotarat sa ramana alaturi de ea, a inchiriat o locuinta pentru a putea ingriji oamenii bolnavi si saraci care nu erau primiti in spitale si care altfel erau condamnati sa moara in mizerie. Pe 7 octombrie 1950, Maica Tereza a primit permisiunea de a fonda propriul ei ordin, „Missionaries of Charity”, a carui misiune principala era aceea de a ajuta acei oameni pe care societatea nu ii primea.

Societatea misionara fondata de Maica Tereza s-a raspandit in lumea intreaga, inclusiv in fosta Uniune Sovietica si in tarile Europei de Est. Membrii ei ofera ajutor oamenilor din cele mai sarace categorii sociale din Asia, Africa si America Latina, participa la actiunile de refacere in cazul catastrofelor naturale, cum ar fi inundatiile, epidemiile, foametea si ii ajuta pe refugiatii de razboi.

Activitatea Maicii Tereza a fost unanim recunoscuta, ea primind numeroase distinctii si premii, inclusiv Premiul Nobel pentru Pace in anul 1979. A murit in anul 1997, la Calcutta.

Dumnezeu in Natura

O poezie despre trairea sacrului in natura. Voi incerca si o traducere, dar acum impresia e prea puternica pentru a lasa poezia sa treaca.

Cand merg in natura, e ca si cum as intra intr-o biserica. Acolo, in Natura, mi-e mai usor sa regasesc frumusetea, simplitatea, linistea si pacea. Chiar si pe timp de furtuna, sau ascultand vijelia intr-o padure, eu aud tot linistea ei.

Si ma inchin in suflet.

The Moor

by R. S. Thomas (1913 – 2000, Welsh poet and clergyman)

It was like a church to me.
I entered it on soft foot,
Breath held like a cap in the hand.
It was quiet.
What God was there made himself felt,
Not listened to, in clean colours
That brought a moistening of the eye,
In movement of the wind over grass.

There were no prayers said. But stillness
Of the heart’s passions – that was praise
Enough; and the mind’s cession
Of its kingdom. I walked on,
Simple and poor, while the air crumbled
And broke on me generously as bread.

(www.poetry-chaikhana.com)

Asta imi aduce aminte de o povestire, nu stiu a cui, dupa stil pare a lui Coelho.

Semnele lui Dumnezeu

Un batran arab incult obisnuia sa se roage cu o asemenea fervoare in fiecare noapte, incat proprietarul cel bogat al caravanei se hotari sa-l cheme la el pentru a discuta.

“De ce te rogi cu o asemenea devotiune? Cum stii tu ca Dumnezeu exista, cand tu nici nu stii sa citesti?”.

“Stiu, domnule. Pot citi tot ceea ce Marele Tata Ceresc scrie”.

“Dar cum?”.

Umilul servitor explica.

“Cand primiti o scrisoare de la cineva de departe, cum recunoasteti scriitorul ei?”

“Dupa scris.”

“Cand primiti o bijuterie, cum stiti din ce e facuta?”

“Dupa marca bijutierului.”

“Cand auziti animalele mergand pe langa cort, cum stiti de a fost o oaie sau un cal?”

“Dupa pasi”, raspune proprietarul, uimit de toate aceste intrebari.

Batranul il invita sa vina afara cu el si-i arata cerul.

“Nici unul din aceste lucruri scrise acolo, sau desertul care se intinde aici jos, n-au putut fi facute sau scrise de mana omului”.

BRANCUSI – Sau despre BUCURIE

“In sufletul tau este taina care da viata, nu in forma si culoarea exacta a lucrurilor” scria N. Grigorescu. Sufletul lui Brancusi da viata operei sale. Arta lui e senina, armonioasa, opusa deformarilor violente. E o arta a bucuriei de viata, o arta luminoasa, de o intensa vitalitate, o arta a echilibrului si a unitatii dintre forma si materie.

Esentialul, pentru Brancusi, era sa fii impacat cu tine insuti. Chiar el marturisea: “Ceea ce m-a sustinut intotdeauna a fost bucuria. Gaseam ca tot ce se intampla, se cuvine. Ca orice suferinta e  meritata. Si niciodata nu m-am revoltat impotriva soartei, pentru ca imi alesesem singur drumul si acceptasem totul de la inceput.”

Cei apropiati isi amintesc de ochii sai luminosi, de felul lui simplu, natural, duios de a fi. Era vesel si aproape copilaros in felul in care stia sa se bucure de micile placeri ale vietii. Alaturi de el, totul parea limpede, senin, simplu. Gandul lui era rodnic pentru ca provenea din adanc. Era simplu pentru ca era autentic. Era adevarat pentru ca isi tragea forta din izvorul vietii.

Simplitatea este una din caracteristicile fundamentale ale operei sale. Brancusi spunea: “Reala nu este forma exterioara a lucrurilor, ci esenta lor. Pornind de la acest adevar, nimeni nu poate exprima realitatea imitand suprafata exterioara a lucrurilor. Numai eliminand detaliile, ornamentele, accesoriile inutile, numai simplificand si reducand totul la esential, numai trecand de la particular la general se poate ajunge la forma pura.” Se cuvine sa simplifici, dar cu stiinta, nu cu ignoranta. “Simplitatea nu este un tel, ajungi la simplitate daca te apropii de talcul adevarat al lucrurilor.”

“El nu ajungea la abstractizare, ci la spiritualizarea materiei, creand propria sa geometrie, scria Paul Fierens. Structurilor pe care le realizeaza li se adauga elanul spiritual si o viata organica: totul palpita, se deschid parca aripi si se aude bataia unei inimi”. E inima lumii.

Simplitatea lui Brancusi atingea maretia. Lucra incet, cu o indelungata rabdare, reluandu-si mereu munca la o lucrare. Si-a stapanit uluitoarea usurinta de a lucra prea repede. Avea un profund simt al perfectiunii: fiecare lucru, oricat de marunt, se cuvenea sa fie cat mai bine facut. Astfel intelegea Brancusi raportul dintre om si lume, dintre vointa de creatie si desavarsita stapanire a materiei.

El acorda, in spirit oriental, o importanta foarte mare pregatirii interioare decat executiei propriu-zise. Lucrul se desfasura apoi intr-o stare de totala destindere, manuind usor, fara violenta, pana si ciocanul. Precizia si maiestria tehnica depind aici de o atitudine relaxata, care vine de la sine prin exercitii practicate intr-o anume dispozitie interioara. Apar astfel detasarea totala de subiectivitate, elanul decontractat catre supra-personal, catre forma universala.

La Brancusi, dezvoltarea interioara merge mana in mana, desavarsit, cu evolutia estetica, ceea ce confera operei sale un sens profund si durabil. “Daca era ceva ce Brancusi sa nu poata indura – povesteste sculptorul japonez Isamu Noguchi – era lipsa unei concentrari absolute, ca atunci cand m-a surprins ca mintea mi-o luase razna in soarele de afara. Am putut intelege ca-mi spune ca daca nu formam o fiinta cu lucrul meu, mai bine sa ma apuc de altele decat sa incerc sa fiu sculptor”. In aceasta forma artistica, supla, inspirata din lumea launtrica, rezonanta spirituala nu este niciodata neglijata, condensandu-se in simbolul descatusarii, al elevarii. Reunind idealitatea, superioritatea imanenta a sufletului cu intuirea si abordarea materialului, el a  izbutit sa introduca esentialitatea, ideea, intr-o forma care respira fericirea existentiala a naturii.

Brancusi a ajuns la extraordinarele sale sculpturi printr-o munca indelungata, prin staruinta sa de mester iscusit, prin cunoasterea adanca a cerintelor materialului, dar mai ales prin acea stare de spirit favorabila creatiei in care se afla atunci cand lucra. Chiar el spunea: “Nu-i de ajuns sa-ti pui o problema. Atat timp cat n-ai trait-o si n-a devenit propria ta realitate, nu vei fi copt sa o dezlegi. Lucrurile nu sunt greu de facut, ceea ce e greu e sa te pui in starea de a le face”. El considera ca omul trebuie sa afle starea de a gasi drumul catre ceruri. Brancusi credea ca trebuie sa se puna in starea de spirit prielnica procesului creatiei pentru ca munca lui sa fie cu adevarat rodnica. El si-a trait sculpturile, care au devenit astfel marturii ale vietii sale.

Sculptura lui Brancusi uneste frumusetea radioasa, mediteraneeana a formelor, cu intelepciunea si abstractul Orientului; ea poseda astfel asceza interioara a ardorii spirituale a formei. Intrupari in piatra sau in bronz, rod al meditatiei interioare, lucrarile sale propun privitorului acea “eliberare”, acea desprindere de trup realizata de filosofia orientala. L-a considerat ghid spiritual pe Milarepa, inteleptul si maestrul tibetan; lucrarea care descria viata si probele spirituale ale acestuia devenind cartea sa de referinta. Poposise, strabatand prin secole de mult apuse, langa un izvor indepartat, nu pentru a cauta retete de arta si viata, ci pentru ca, dincolo de timp, regasise, acolo un climat spiritual ce-i era familiar: “Ma simt in India ca la mine acasa. In India am gasit intelepciunea mea, pacea si bucuria.”

Creatiile sale marturisesc acea asceza voluntara in care eul, despuiat de vanitate si de elementele accidentale ale individualului, nazuieste sa renasca intr-o sinteza cu prinzatoare a universului. Intr-o asemenea arta, forma plastica este innobilata de o constinta superioara, de o lumina spirituala. Daca Brancusi s-a retras din zarva timpului sau, n-a facut-o din lipsa de interes, ci pentru ca avea forta de a se sustrage efemerului, raportandu-l la scara eternului. El avea insa constiinta epocii, avand numeroase legaturi cu artistii timpului. Inchis in ”cochilia” sa, Brancusi cunostea totusi uimitor de bine actualitatea politica si culturala, pentru el nu existau evenimente izolate.

Viata si arta se impletesc desavarsit. Calea abrupta catre adevarul interior, purificarea si obiectivarea propriului eu urca prin hatisul propriilor rataciri – cum aflam din retrospectivele sale relatari autocritice. Pentru el, un joc de forte aparent irational, dar in fond plin de intelesuri guverneaza lumea; fenomenele naturale, intalnirile cu oamenii, ofereau neincetat spiritului sau receptiv semne tainice si revelatii. Fara sfarsit era sirul “epifaniilor” care irumpeau in povestirile sale despre evenimentele aparent insignifiante, dar in fond miraculoase, ale vietii. Aceasta dispozitie interioara de a sesiza miraculosul in lume este cea care i-a permis sculptorului sa descopere minunea formei pure, careia i-a daruit un mister ce transcende frumusetea estetica. In orele lungi de munca plina de rabdare, Brancusi medita asupra formei, insuflandu-i pana la urma energie spirituala, strania stralucire interioara a frumusetii neintinate, cutemuratoare.

Toate eforturile sale tindeau sa elibereze sculptura din limitele stramte ale terestrului, s-o faca sa participe la o realitate transcendenta, sa o invie intr-o forma noua, intr-o frumusete virginala. Brancusi considera munca de creatie un act “religios” in care artistul, “preot anonim” oficiaza transmutatia profanului in sacru.

Spunea ca sculpturile lui “nu trebuie respectate, ci trebuie sa le iubesti si sa ai dorinta sa te joci cu ele. Eu doresc sa sculptez forme care dau bucurie oamenilor“. Dorea sa surprinda scanteia sufletului in sculpturile sale si sa faca piatra sa cante pentru umanitate. Voia ca oamenii sa se poata bucura direct de plasmuirile sale: copii sa invete a le iubi jucandu-se cu ele, iar oamenii maturi sa gaseasca aici un impuls interior: “Eu va dau bucurie adevarata. Priviti-le pana le vedeti. Cei mai aproape de Dumnezeu le-au vazut.”

Aceasta cugetare contine un dublu mesaj: bucurie a simturilor si imbold la reculegere. Arta este pentru el un savuros fruct terestru si in acelasi timp un apel spiritual la detasarea de cele pamantene. Sculpurile lui Brancusi ascund, in puritatea lor formala si in intensitatea lor spirituala, un element de transcendenta. Sunt obiecte de meditatie, intermediari plastici meniti sa creeze o atmosfera de concentrare interioara, de care omul de azi are poate cea mai mare nevoie.

Opera lui este dominata de problema zborului, a formei dinamice gata sa se avante de pe soclu si sa-si creeze un spatiu in devenire imaginar si totusi de o vadita realitate si dimensiune poetica. Atentia acordata temei zborului este dovedita de timpul acordat acestui ciclu al aperei sale, precum si de multitudinea variantelor. Inceput in 1910, ciclul Pasarii maiastre se incheie peste 31 de ani, cu ultima versiune a Pasarii in vazduh. Acest ciclu cuprinde 29 de variante, dintre care sub numele de Maiastra si 22 sub titluri ca Pasarea in vazduh, Pasarea galbena, Pasarea de aur. Materialul folosit este foarte variat: marmura alba, neagra, cenusie, galbena, albastra, gips patinat in cenusiu, bronz poleit.

Prin functia creatoare a luminii, prin sublimarea formei si transfigurarea materiei, Brancusi atinge in aceasta sculptura o culme in nazuinta sa catre forma pura si catre dinamica zborului. Realizarea Pasarii in vazduh reprezinta o adevarata cotitura in evolutia sa artistica si spirituala. Odata cu aceasta sculptura, el ajunge sa-si implineasca un vis: “N-am cautat, de-a lungul intregii mele vieti, decat sa redau esenta zborului. Zborul – ce fericire!” Pasare in zbor reprezinta incarnarea unui avant, o forma pura de o armonie si de o rigoare geometrica perfecta. Ea exprima elementul esential care defineste toate pasarile din lume: zborul. Spatiul pasarii este un spatiu cosmic, care nu cunoaste nici o limita, e un spatiu nemarginit.

Mircea Eliade scria: “Zborul este echivalentul fericirii pentru ca simbolizeaza inaltarea, transcendenta, depasirea conditiei umane. Zborul proclama abolirea ponderii, efectuarea unei mutatii ontologice in insasi fiinta umana. Miturile, legendele, basmele privitoare la eroii sau magicienii care circula liber intre Cer si Pamant sunt raspandite in tot universul. Un intreg ansamblu de simboluri, care privesc viata spirituala si indeosebi experientele extatice si puterile inteligentei, e solidar cu imaginea pasarii, a aripilor si a zborului. Simbolismul zborului exprima o ruptura intervenita in universul experientei zilnice. Dubla intentionalitate a acestei rupturi este evidenta: e in acelasi timp transcendenta si libertatea obtinute prin zbor. E semnificativ ca Brancusi a  fost preocupat toata viata de ceea ce el numea “esenta zborului”. Si este extraordinara isprava de a fi exprimat avantul inaltarii folosind arhetipul insusi al ponderii, materia prin excelenta, piatra. S-ar putea spune ca a operat o transmutatie a materiei, caci in acelasi obiect coincid si materia si zborul; si ponderea, si negatia ei.”

Diferite variante ale Pasarii in vazduh ar fi avut un rol deosebit in arhitectura Templului  contemplarii si al descatusarii, care trebuia sa adaposteasca urna funerara a maharanei Sanyogibatai la Maheshwar, regatul Indor, India. Datorita razboiului, planul sau nu a putut fi implinit. Proiectul templului cuprindea o sala unica, avand la mijloc o piscina rotunda, in jurul careia urmau sa fie asezate 3 Pasari in vazduh, de marmura alba, de marmura neagra si de bronz poleit. Se pare ca si sculptura in lemn Spiritul lui Buddha ar fi fost destinata acestei sali. Lipsita de ferestre, sala avea cateva deschizaturi in plafon, dispuse astfel ca lumina soarelui sa cada, rand pe rand, asupra celor trei Pasari in vazduh. Peretii aveau sa fie impodobiti cu fresce evocand zborul pasarilor, evocand probabil la pasarile – suflet. Prezenta celor trei variante ale Pasarii in vazduh avea o semnificatie de ritual funerar mitic. Templul nu ar fi avut decat o singura intrare subterana, alcatuita dintr-un tunel in forma de spirala si sapat la o anumita adancime, care ducea in sala cea mare ovoidala si nu ar fi putut fi vizitat decat de o singura persoana odata, atat pentru a pastra tacerea si climatul prielnic contemplarii, cat si pentru a da sentimentul descatusarii de tot ce era lumesc.

Brancusi voia sa creeze o arhitectura spiritualizata folosind forta esentiala a formelor, a raporturilor si a numerelor, a luminii si a ovoidului. Stia sa puna in valoare magia luminii pentru a crea un spatiu mitic de taina si meditatie.

Arta era, pentru Brancusi, o veriga din lantul infinit al dialogului dintre om si natura. Acest dialog nu tinde numai sa traduca in formele matematice legile dupa care se desfasoara fotele naturii, el este insufletit de nazuinta de a trece hotarul celor nestiute si nevazute ale insesizabilului si al imponderabilului, pentru a ajunge la esenta lucrurilor, pentru a exprima “ceea ce nu e supus mortii”.

Bucuriei frenetice de a trai, Brancusi ii alatura setea de absolut si o conceptie asupra mortii asemanatoare cu cea a taranilor romani. Aceasta este materializata in celebra Rugaciune care face parte din monumentul funerar al lui Petre Stanescu. Exista impresia ca aceasta statuie este asemenea unui arbore care se pleaca sub povara suferintei. Si totusi, o nobila simplitate, un sentiment de seninatate, de impacare, de armonie launtrica si de frumusete spirituala se desprinde din acest monument. Criticul Dan Haulica il considera: “un trunchi auster si anonim, sfielnic si tenace totusi, o veghe in genunchi, neprihanita si ferma. Nu e nici disperare, nici cantec de bucurie in aceasta nuntire cu vesnicia.” Este pentru prima oara cand Brancusi sculpteaza Tacerea, cu toata intensitatea ei, cu tot omenescul rugaciunii in care se contopeste intreaga fiinta.

Arta a puritatii, a seninatatii, a simplitatii si a sintezei, arta a esentelor si a spiritualitatii, a tainelor lumii si a poeziei, sculptura lui Brancusi exprima una dintre cele mai profunde aspiratii ale sufletului omenesc: a descoperi si a arata intregului univers minunea vietii: “Nu ne dam seama ce minune reprezinta viata. E o minune faptul ca suntem purtati pe un glob imens care se invarte de veacuri prin haos. Existenta insasi e plina de atatea  minuni: florile, copacii, frunzele. Ce bucurie e sa traiesti! Sentimentul acesta de plenitudine, de bucurie, intregeste pe om. Arta ar trebui sa fie numai bucurie. Indeletnicirea artistica e o nevoie fireasca, o necesitate de viata. Lucrezi asa cum respiri. De aceea nu exista artisti, ci numai oameni care simt nevoia sa lucreze in bucurie, sa cante asemenea pasarilor. Fiecare om ar trebui sa-si gaseasca masura. Si arta sa fie pe masura omului.”

Sculptura care intruchipeaza in  mod stralucit triumful vietii este Cocosul. Creat in 1924 in prima versiune din lemn, Cocosul a fost si ultima sculptura la care a mai lucrat artistul inainte de a muri. De aceea poate, ea poarta semnificatia unui testament spiritual, marturisind increderea lui in viata adevarata, in lumina si fericire.

Cocosul este imaginea plastica a unui chiot de bucurie. Sunetul invizibil este tradus in limbajul vizibil al formelor sculpturale. E un chiot care anunta zorile, lumina, speranta. Un cantec care trezeste oamenii si le deschide ochii si totodata  e o forma in devenire. In lemn de nuc, in bronz poleit de o fascinanta stralucire sau in bronz inoxidabil, Cocosul este redus la cea mai simpla expresie. Prin liniile sale de forta, prin alternarea unghiurilor si a planurilor opuse, crestate in zig-zag, prin vivacitatea dinamicii sale ascendente, prin exuberanta miscarii, Cocosul este si un strigat de triumf, exprimand plastic vitalitatea, bucuria de a fi, libertatea si avantul miscarii.

“Arta nu este o evadare din realitate, ci o intrare in realitatea adevarata, in singura realitate valabila”, scria cel a carui viata a fost un cantec de dragoste si de bucurie, de incredere in viata si de nadejde, Constantin Brancusi.

Taina iubirii

„Unirea dintre un barbat si o femeie este precum unirea dintre Cer si Pamant. Iar Cerul si Pamantul dureaza vesnic tocmai datorita acestei comuniuni perfecte. Oamenii au uitat insa acest secret, devenind muritori. Dar cei care-l cunosc au deschisa in fata lor Calea spre Nemurire.”

Cand doi oameni se iubesc, doua lumi isi pun laolalta bogatia si vesnicia. Soarele si Luna asista la aceasta nastere in iubire si spera sa afle un raspuns la asteptarea lor, o minune. De aceea, orice iubire este unica si fagaduinta ei este ca rasaritul soarelui.

Poezia iubirii triumfa asupra realului cotidian, asupra teoriilor, asupra prozei bunului-simt lipsit de viata. Ea vorbeste limba nebunilor dupa Dumnezeu, a celor ce respira in spirit, a celor pe care iubirea omeneasca ii invata sa-l iubeasca pe Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu si iubirea oamenilor nu sunt doua iubiri, ci doua fatete ale aceleiasi iubiri. Iubirea insasi este setea cea mai adanca de Adevar, este glasul insusi al fiintei. Omul valoreaza cat valoreaza obiectul iubirii sale si dorintele inimii lui.

Orice cunoastere provine dintr-o mare iubire.

„Amo, ergo sum” (Iubesc, deci sunt) desemneaza o atitudine originara, innascuta si magnetica. „Ne-ai facut pentru Tine si inima noastra nu-si va gasi odihna pana nu se va odihni intru Tine” marturiseste Sf. Augustin. „Doar pentru Tine traiesc, vorbesc si cant. „Dumnezeu a pus in inima omului dorul de El, de unde acest nume magnific pa care Sf. Grigorie I L-a dat lui Dumnezeu: „Cel pe care il iubeste inima mea.”

Dumnezeu ne-a iubit cel dintai si in aceasta iubire se simte libertatea lui. El ne iubeste pur si simplu si de aceea iubirea este un dar care inspira libertatea propriului nostru raspuns. Oamenii au primit in ei, ca dar, ceva ce vine din libera miscare a inimii lor. Doar aceasta libertate, doar iubirea libera imbraca omul in haina festiva a iubirii divine.

Sfintenia nu este altceva decat setea de nestins, dorul de Dumnezeu. Orice limita contine in esenta ei un dincolo, propria-i transcendenta si de aceea sufletul nu se poate odihni decat in infinitul lui Dumnezeu. Nu este suficient sa ai rugaciunea, trebuie sa devii, sa fii rugaciune, rugaciune intrupata. Nu este suficient sa ai clipe de slavire a lui Dumnezeu, trebuie ca intreaga viata, orice act, orice gest, pana la surasul chipului omenesc sa devina cantec de iubire, ofranda, rugaciune. Sa dai nu ceea ce ai, ci ceea ce esti. Dumnezeu da totul si cere totul. Nu trebuie sa fii ceea ce ai, sa-ti unesti Sinele cu avutia ta, ci sa-ti reduci orice avere la propria fiinta, la propriul Sine; intotdeauna „a avea ” sa treaca in „a fi „.

Iubirea lui Dumnezeu este inceputul, ea precede totul, transcende orice raspuns. In adancul ei, iubirea apare dezinteresata, ca bucuria ce traieste din ea insasi, ca aerul in lumina soarelui. Bucuria isi ajunge ei insisi. Ea contine totul, caci ea este simfonia sensului aflat.

Iubirea traita a omului este initierea necesara in iubirea divina.

In fiecare fiinta iubita se intalneste unica Fiinta iubita, asa cum in fiecare Nume divin se intalnesc toate numele. Frumusetea nu este perceputa ca o manifestare sacra a lui Dumnezeu decat daca iubirea divina este traita intr-o iubire umana, in momente de transfigurare si inaltare. Iubirea dintre barbat si femeie izvoraste din iubirea divina. Nu exista decat o singura iubire, ce metamorfozeaza dorintele efemere in dorinta unica de absolut. Armonia cladita pe iubirea de Dumnezeu nu trece niciodata, nu dispare, ci devine din ce in ce mai profunda. Prezenta lui Dumnezeu nu este straina de atractia pe care o simt indragostitii si intalnirea lor nu este niciodata intamplatoare. Exista in dragoste o clipa curata, cand indragostitii gusta din painea ingerilor si se recunosc prin descoperire directa si fulgeratoare. Asa cum lumina strapunge intunericul, indragostitii se vad unul in celalalt ca intr-o oglinda, caci asa cum in apa chipul raspunde chipului, tot asa inima unui om raspunde inimii altui om.

Iubirea apare atunci cand o putere ascunsa dezvaluie frumusetea pe care ceilalti nu pot sa o perceapa. Ceea ce pentru neinitiati ramane ceva obisnuit si fara nici o taina, pentru indragostit s-a transformat in unic si tainic. Iubirea afla si patrunde in adancurile misterioase, ivirea ei umple si desavarseste fara sa alunge vreodata vraja. Esti iubit asa cum esti, ceea ce iti permite sa accepti si sa primesti propria ta fiinta ca pe un dar. Un om mediocru se descopera geniu atunci cand iubeste. Un cantec venit din insesi radacinile lui poate sa umple universul si sa se inalte in sfere altadata necunoscute.

Iubirea schimba substanta insasi a lucrurilor.

Trecand dincolo de senzual, iubirea da o profunzime deosebita trupului. Clarvazatoare si profetica, ea este mai inainte de toate revelatie. Trebuie sa vezi sufletul celui iubit ca lumina si sa atingi gradul de cunoastere ce nu apartine decat celui care iubeste. In spatele tuturor travestiurilor, iubirea contempla inocenta originara. Miracolul ei anuleaza indepartarea, distanta, singuratatea si ne face sa presimtim unitatea tainica a indragostitilor. Iubitii nu mai sunt doua fiinte separate, ci una singura, ei nu sunt doar uniti, ei „sunt una”, caci iubirea schimba substanta insasi a lucrurilor. Prin iubire, elementul cel mai tenebros se preschimba in lumina, carbonul opac devine diamant stralucitor. Radacina coboara in intunecimi, dar floarea se face lumina si triumf asupra umbrelor.

Aparitia omului incheie creatia gradata a lumii. Omul o umanizeaza, ii da o semnificatie spirituala. In om, diferentierea sexuala isi gaseste sensul si valoarea proprie. In unirile armonioase are loc o spiritualizare progresiva. La ora maturitatii sunt cupluri evocand copacii ale caror ramuri sunt radacini care sorb cerurile. Trupul nu este ceva ce poate fi suprimat de spirit sau redus la tacere, el este sfera in care se intrupeaza spiritul, oferit puterilor sale transfiguratoare. Iubirea inseamna sa-i apartii lui Dumnezeu cu totul. Indragostitii care au inteles acest lucru se roaga:” Fa, Doamne, sa ne iubim pentru a Te iubi pe Tine”.

Cand un barbat se apropie de iubita sa, el trebuie sa aiba un sentiment sacru, ca si cand s-ar duce la un templu, iar cand o femeie se apropie de iubitul ei, ea trebui sa fie plina de adorare, de venerare, ca si cum s-ar afla langa Dumnezeu. Sufletul nu-si atinge intreaga lui realitate decat daruindu-se neincetat celuilalt, pana cand el nu-si mai apartine. Ritualul unirii nu comporta nici o teama de sex, nici o neincredere, nici un dispret. Rugaciunea pentru castitatea iubirii cere insasi minunea transfigurarii erosului. Depasirea, spiritualizarea instinctelor sexuale deschide noi porti prin care iubirea iese vesnic tanara, noua si virgina. Sufletul face trupul sa vibreze, ia trupul se avanta la unison cu dorinta de comuniune a sufletului, asemenea fulgerului care straluceste pentru o clipa in mijlocul noptii, luminand si reveland totul.

Iubirea inalta daruirea fizica la nivelul daruirii spirituale reciproce

Iubirea rupta de spiritual nu ofera decat trupuri din care sufletul lipseste si produce ravagii mentale. Sexualitatea se depaseste prin propria sa simbolistica; simbol al unitatii, ea se transcende spre integritatea spirituala a unei singure fiinte. Viitorul lumii se bazeaza pe plenitudinea trairii de catre iubiti a supranaturalului si a sfinteniei legaturii lor. Esentialul transfigurarii este: nimic nu este inabusit, totul fiind in profunzime prelucrat si orientat. In cursul ascensiunii, energia sexuala se elibereaza de animalitate, ea se umanizeaza si se spiritualizeaza. Sub harul tainei iubirii, viata sexuala este traita fara a aduce nici cea mai mica scadere interioara de nivel. Prin simbolismul ei, ea devine un neprihanit izvor de bucurie imateriala. In frumusetea unui trup, sufletul este insasi forma lui, iar in frumusetea sufletului, ceea ce ne rapeste este insusi chipul lui Dumnezeu. Iubirea inalta daruirea fizica la nivelul daruirii spirituale reciproce si imbogateste toata viata cu armoniile sale. Nimic nu poate fi impus iubirii. Ea nu cunoaste norme, ea cunoaste valorile spirituale, in care libertatea si inspiratia domnesc, si iubirea este cea care le descopera si traieste din revelatiile lor. Iubirea cunoaste abisurile, dar si acele inaltimi de pe care viata se avanta in Imparatie.

Iubirea dumnezeiasca este daruire de sine, abandon, mereu si mereu pentru cel iubit. Realitatea iubirii umane se regaseste in comuniunea dintre om si Dumnezeu, care este unica iubire desavarsita. Sa devii una cu Dumnezeu, sa te unesti cu El, constituie telul suprem al vietii. In comuniunea iubirii, sufletul moare pentru a invia. Trebuie sa te pierzi pentru a te afla. Iubirea nu atinge nemurirea decat depasind fragmentarea persoanei, cenzura sociala, sexualitatea, inaltandu-se dincolo de orice constrangere, in spirit si suverana lui libertate. Iubirea nu poate fi impusa, ea vine dinauntru, din inima. Daruirea sufletului pentru alt om se face pentru ca il iubesti, iar iubirea are suprema putere de a schimba substanta unui destin. „Te iubesc pentru ca te iubesc.”

Cand omul intelege ca este pentru el insusi un dar de sus, el il poate oferi lui Dumnezeu. Fiinta iubita este un dar regesc in care straluceste prezenta lui Dumnezeu. In chipul celuilalt, indragostitul il vede pe Dumnezeu, atingand astfel una dintre cele mai inalte stari ale vietii spirituale in doi. Dante o spune foarte simplu: „Ea il privea pe Dumnezeu, eu il vedeam prin ochii ei si cerul devenise mai albastru.”

Indragostitii traiesc minunea

Barbatul si femeia merg unul spre celalalt, cunoscandu-se unul pe celalalt, revelandu-se unul celuilalt pentru o impreuna inaltare. Nimic nu este necesar sa innobileze sau sa legitimeze acest sens care se impune imparateste prin el insusi.

Femeia are darul ei de a fi, modul ei propriu de existenta, darul de a-si urzi intreaga fiinta din legatura ei aparte cu Dumnezeu, cu ceilalti si cu ea insasi. Mai interiorizata, femeia isi depaseste limitele fiintei pentru a face din aceasta o simfonie pura si limpede. Ea umple lumea cu fiinta sa, cu prezenta ei stralucitoare. Barbatul, dimpotriva, iese din fiinta lui, umple lumea cu energiile lui creatoare, fiind stapan si domn. Langa el, femeia il sustine si il ajuta. Ea ii este deopotriva sora, sotie, mama, fiica, amanta. Femeia, „slava barbatului”, poarta a cerului si a raiului, in curatia ei luminoasa, este ca o oglinda care reflecta chipul barbatului, i-l dezvaluie lui insusi si prin aceasta il corecteaza. Astfel, ea il ajuta pe barbat sa inteleaga si sa realizeze sensul propriei sale fiinte, ea il implineste descifrandu-i destinul, caci prin femeie, barbatul devine mai lesne ceea ce este el.

Barbatul este totdeauna inclinat sa poetizeze femeia si ramane un incorigibil romantic; femeia este cea care iubeste barbatul pentru ceea ce este el si asa cum este el. Femeia, „surasul lui Dumnezeu”, este imaginea sufletului in adoratie, fiinta umana devenita rugaciune. In simbolistica crestina, femeile sunt denumite „altar” si reprezinta rugaciunea. Femeia, prin fiinta-i rugaciune, apara cu acoperamantul ei matern viata, o ia intre mainile ei si o inalta spre Dumnezeu.

Barbatul se prelungeste in lume prin actiune. Femeia o face prin daruirea de sine. Daca barbatului ii este caracteristic verbul „a actiona”, verbul femeii este „a fi”, ceea ce corespunde starii de sfintenie prin excelenta. Sa apere lumea ca mama si sa o purifice ca fecioara, dandu-i acestei lumi un suflet, sufletul ei, aceasta este vocatia oricarei femei. Barbatul patrunde in aceasta lume, o sfinteste si o transforma in Imparatie.

Barbatul este simbolizat prin arc, iar femeia – simfonie – prin lira. Lira este un arc sublimat, arc cu mai multe coarde, ea canta viata. Paternitatii divine, simbol al fiintei lui Dumnezeu, ii raspunde in mod direct maternitatea feminina ca deschidere spirituala a naturii umane, capacitatea ei de a fi receptiva fata de Divin.

Doua suflete astfel unite nu au a se teme de nimic. Cu intelegere, pace si iubire reciproca, indragostitii traiesc minunea. Ei se inalta, la adapostul zidului de nepatruns care ii apara si care este iubirea de Dumnezeu. Calea este stramta, poate cea mai stramta, caci trebuie parcursa in doi. Iubirea ii face mai limpezi ca diamantul; navigatori in plenitudine, ei se indreapta catre slava fara de margini, atragand tot mai mult gratia lui Dumnezeu.

(am prelucrat acest text dupa cartea cu acelasi nume de Paul Evdokimov)

Aducerea aminte de Dumnezeu este rugaciune

Cel ce iubeste pe Domnul isi aduce aminte pururea de El, caci aducerea aminte de Dumnezeu este rugaciune.

Lucrul cel mai pretios pe lume este sa cunoastem pe Dumnezeu si sa intelegem, macar in parte, voia Lui. Cum sa stim daca traim dupa voia lui Dumnezeu? Iata un semn: daca lipsa unui lucru ne intristeaza, daca sufletele noastre ne par prea grele, inseamna ca nu ne-am predat in intregime voii lui Dumnezeu, chiar daca ni se pare ca vietuim dupa voia Lui.

Cea mai buna biserica a lui Dumnezeu este sufletul. Pentru cel ce se roaga in sufletul lui, lumea intreaga devine o biserica, dar lucrul acesta nu e dat tuturor.

Harul lui Dumnezeu da putere de a iubi pe Cel Iubit, sufletul e neincetat atras spre rugaciune si nu poate uita pe Domnul, nici o clipa.

Sufletul traieste multa vreme pe pamant si iubeste frumusetea pamantului, cerul si soarele, marea si raurile, padurile si campiile. Dar, o data ce a cunoscut pe Domnul, nu mai doreste sa vada nimic pamantesc.

Am vazut imparati ai pamantului in slava lor si am pretuit acest lucru. Dar cand sufletul a cunoscut pe Dumnezeu, socoteste nimic toata slava imparatilor; el doreste neincetat pe Domnul si, nesaturat, zi si noapte, nazuieste sa vada pe Cel Nevazut, sa cuprinda pe Cel Necuprins.

Milostive Doamne, lumineaza popoarele pamantului, ca sa Te cunoasca si sa stie cum ne iubesti. Doamne, fa cunoscute tuturor oamenilor iubirea Ta si dulceata Duhului Sfant, ca ei sa uite durerea pamantului, sa paraseasca tot raul, sa se alipeasca de Tine cu iubire si sa poata trai in pace, implinind Sfanta Ta voie spre Slava Ta!

(din scrierile Sfantului Siluan Atonitul)