Conferinta Maha Vidya Yoga pentru femei

La seminarul „Fii femeia care esti menita sa fii”, pe care l-am tinut in luna iunie 2011, am avut-o ca invitata pe Simona Trandafir, care ne-a daruit o prezentare cu tema „Maha Vidya Yoga”, asa cum se reflecta ele in femei. Maha Vidya Yoga inseamna „Cele 10 Mari Intelepciuni” sau „Cele 10 Mari Cai ale Intelepciunii”, si reprezinta esenta tantrei. (mai multe despre acest subiect puteti citi pe blogul Simonei Trandafir – simonatrandafir.wordpress.com).

In continuare sunt linkuri catre aceasta prezentare deosebita.

Maha Vidya Yoga pe scurt – 12 iunie 2011 – partea 1

Maha Vidya Yoga pe scurt – 12 iunie 2011 – partea 2

Maha Vidya Yoga pe scurt – 12 iunie 2011 – partea 3

Maha Vidya Yoga manifestata in femeie – partea 1

Maha Vidya Yoga manifestata in femeie – partea 2

Maha Vidya Yoga manifestata in femeie – partea 3

Reclame

Jean Klein despre unitate si relatie

Jean Klein, in cartea sa „Cine sunt eu?”, scrie despre unitate si relatie.

„A fi uman inseamna a fi in relatie. Ca fiinte umane noi traim in relatie cu elementele, soarele, luna, pietrele din pamant si cu toate fiintele vii. Dar ce inseamna „a fi in relatie”, „a trai in legatura” cu ceva? In general, cand folosim acest termen, noi intelegem o legatura de un anumit gen intre entitatile individuale, obiect cu obiect, sau subiect cu obiect. Cuvantul legatura presupune aici separare, unirea impreuna a fractiunilor. Aceasta vedere fractionara a legaturii este pur conceptuala. Este o nascocire a mintii si n-are nimic de-a face cu perceptia pura, cu realitatea, cu ceea ce este real.

Cand noi traim liberi de toate ideile si proiectiile, intram intr-un contact real cu ceea ce ne inconjoara. Asadar, practic vorbind, inainte de a putea fi in relatie cu mediul nostru inconjurator, noi trebui sa stim cum sa fim in relatie cu ceea ce este cel mai apropiat de noi – corp, simturi si minte. Unica piedica in perceptia clara a starii noastre naturale este ideea puternica de a fi un individ separat, traind intr-o lume cu alte fiinte separate. Noi avem o imagine despre noi insine. Aceasta imagine poate fi mentinuta doar in relatie cu lucrurile si deci ea face obiecte din tot ce ne incon­joara – prieteni, copii, sotul sau sotia, inteligenta, contul in banca etc. – si intra intr-o asa-zisa relatie personala cu aceste proiectii. Strania idee de sine este o contractie, o limitare a intregului, a fiintei reale Cand aceasta notiune moare, ne gasim expansiunea naturala, linistea, globalitatea fara periferie sau centru, exterior sau interior. Fara notiunea de individ nu exista nici o senzatie de separare si noi simtim unitatea cu toate lucrurile. Simtim cele din jur ca evenimente in intregul fara restrictii. Cand iubitul sau copiii nostri parasesc casa, sau cand contul la banca scade, este un eveniment in noi. Constienta ramane constanta.

Orice fenomen, orice existenta este o expresie in interiorul globalitatii si varietatile de expresie au un inteles si o legatura numai in lumina intregului. A fi in relatie inseamna a fi legat in interiorul intregului, intrucat nu exista nici o unire a fractiunilor, in intreg nu exista un altul. Strict vorbind, in relatia perfecta nu exista nici o legatura, nici o dualitate; exista numai globalitate. Toata perceptia tinteste direct spre fiinta noastra primordiala, spre liniste, spre non-starea naturala care este comuna intregii existente.

Astfel, in expresie umana „a fi in relatie” in­seamna a te afla in comuniune cu intregul. In aceasta comuniune, asa-zisa prezenta a altora este resimtita ca o daruire spontana, iar propria noastra prezenta este o primire spontana. Nu mai exista senzatia de lipsa si, in consecinta, nici nevoia de a cere, deoarece simpla receptare ne aduce deschidere. Cand traim in deschidere, primul impuls este acela de a darui. A fi in deschidere si in miscare spontana de daruire in­seamna iubire. Iubirea este meditatie. Ea este o noua dimensiune in viata.

In iubirea adevarata nu exista iubitor si iubit. Exista un moment care vine din corp pentru a celebra acea iubire in plan fizic. Senzatia de „a fi una” in senzatia corporala se iveste direct din unicitatea iubiri insasi.

Comportarea intre doi iubiti este o arta. Un artist apeleaza la cea mai inalta imaginatie a sa. Dar imaginatia trebuie folosita pentru a exalta iubirea, nu pentru a-i compensa lipsa. Ritmul biologic si imaginatia sunt conduse de iubire si doar iubirea poate reinnoi constant stimularea; altfel apare plictiseala.

Astazi, din pacate, se face o mare confuzie intre dorinta care decurge din ritmul biologic si dorinta care vine din minte si este repetitie mecanica. Exist atat de multa stimulare mentala, incat multi oameni au pierdut legatura cu ritmurile lor biologice si a devenit indolenti sau lacomi in mod mecanic. Repetitia mecanica impiedica ritmul natural. In repetitia mecanica exista doar a lua si a folosi. Cand mintea, memoria, intervin, corpul nu mai este deschis in toate capacitatile lui; atunci stimularea senzuala nu mai este puternica si tu o compensezi cu imagini si efort. Este un cerc vicios.

Trebuie sa te lamuresti in legatura cu natura dorintei tale. Nu lasa informatia de mana a doua sa te influenteze. Exista doar iubire si in aceasta iubire barbatul si femeia apar uneori. Nu exista obicei, nici reflex automat in aceasta aparitie. Cele mai mult dintre asa-zisele raspunsuri ale oamenilor sunt doar obiceiuri si reactii.

Cand totul apare in iubire si dispare in iubire, este o expresie a iubirii, de ce sa traiesti in restrictie? Nu-i prezent nici un barbat sau vreo femeie, exista doar iubire. Aceasta iubire neconditionata poate fi transpusa la nivel biologic, dar ceea ce se numeste sexualitate nu exista pentru mine. Cand exista numai un act biologic sau niste sentimente temporare, exista adesea un sentiment de pierdere ulterioara a ceva. Asta creeaza o reactie psihologica de aversiune sau de indiferenta de care poti sa nu fii constient. Poti fi constient doar ca ai pierdut interesul pentru celalalt. Intr-o relatie bazata in primul rand pe biologie exista separare. Dar in momentul in care functia biologica este o extensie a trairii in unitate, nu exista nici un sentiment de separare.  Bucuria unitatii este iubire adevarata si niciodata nu-si va pierde atractia.

In expresia iubirii, totul este moral. Tu esti un poet, un artist, un muzician. Tu celebrezi cu toata  fiinta ta.

In relatia unei personalitati cu alta, a unei imagini cu alta, exista numai conformare, exploatare si cerere, constrangere si violenta. In intimitatea suprema exista sensibilitate si un puternic simt al frumusetii si elegantei. Relatia trupeasca este incununarea pe plan fizic a impartasirii comune a unei stari spirituale. Dar, pentru ca relatia trupeasca sa fie ridicata la asemenea inaltimi, ea trebuie sa vina ca o revarsare spontana intre doi indragostiti care traiesc cu adevarat in uniune.”

Relatia de cuplu si calea spirituala – 3

Daca inima noastra e ca o flacara, karma sau obiceiurile conditionate sunt combustibilul de care are nevoie acest foc pentru a arde stralucitor. Chiar daca arderea vechii karme creeaza mari tulburari, ea elibereaza de asemenea, resurse puternice din interiorul nostru blocate in tiparele noastre habituale. Cand aceste tipare incep sa se destrame, castigam acces la un spectru mai larg de calitati umane.

Toate calitatile universal apreciate — cum ar fi: generozitatea, tandretea umorul, puterea, curajul sau rabdarea — ne permit sa fim cat mai umani, dandu-ne posibilitatea sa infruntam tot ce ne ofera viata. Fiecare din aceste resurse ne ofera posibilitatea sa ne angajam intr-o dimensiune diferita a realitatii. Cu cat avem acces la mai multe, cu atat putem imbratisa viata in intregime — cu bucuriile si placerile ei, dar si cu dificultatile si tristetile ei.

Fiecare dintre noi are, virtual, capacitatea de a se racorda la un intreg spectru de insusiri valoroase, cel putin ca potentiale in germen. Cu toate acestea, majoritatea dintre noi si-au dezvoltat una dintre aceste calitati, cum ar fi puterea, in detrimentul celei opuse, cum ar fi tandretea. In acest fel, suntem inclinati intr-o parte si lacunari intr-un alt sens. Partial, acest sentiment de incompletitudine este ceea ce ne atrage intr-o relatie. Adesea, ne simtim cel mai atrasi de oameni ce manifesta trasaturi care noua ne lipsesc si care ne provoaca sa ne dezvoltam o plenitudine si o profunzime mai mari decat am descoperit pana atunci.

Cand tiparele noastre habituale ard in focul relatiei intime, calitatile noastre umane autentice sunt eliberate. De pilda, atunci cand nu mai putem mentine vechea noastra prudenta cu o persoana pe care o iubim, ne putem simti expusi si vulnerabili fara acest vechi scut in spatele caruia ne ascun­deam, insa aceasta expunere face mai transparenta natura noastra autentica. Cu cat avem mai putin nevoie sa ne ascundem, cu atat ne putem infatisa mai bine asa cum suntem cu adevarat. Iar aceasta legatura profunda cu noi insine ne ofera acces la resursa interioara de care avem cel mai mult nevoie cand lasam garda jos: adevarata forta, care vine din interior si nu dintr-o pozitie de avantaj. Asa functioneaza alchimia iubirii.

Trei niveluri ale caii: evolutiv, personal si sacru

Calea iubirii constiente are trei dimensiuni diferite si intercorelate. La nivel colectiv, are o semnificatie evolutiva. Secole de dezechilibru intre felul de a fi masculin si cel feminin au lasat o cicatrice adanca in psihicul uman. Nimeni nu poate scapa de efectele acestei rani — care afecteaza viata noastra interioara si exterioara. In interior, o experimentam ca pe o disociere intre inima si minte, sentiment si gandire, tandrete si forta; in afara, se manifesta prin razboiul dintre sexe si prin distrugerea irationala a naturii care pune in pericol planeta noastra. Atat timp cat constiinta umana nu va transforma antagonismul stravechi dintre masculin si feminin intr-o alianta creativa, vom ramane fragmentati si in razboi cu noi insine, ca indivizi, dar si ca parteneri, grupuri de persoane, natiuni.

Dezvoltarea unei noi profunzimi a intimitatii in relatiile noastre actuale este un pas important in vindecarea acestei fisuri stravechi si in reunirea celor doua jumatati ale umanitatii noastre. Cand incepem sa evoluam in aceasta directie, relatia barbat-femeie capata o dimensiune mai vasta, dincolo de simpla supravietuire sau siguranta. Devine o cale evolutiva — un instrument pentru expansiunea progresiva a constiintei umane.

In al doilea rand, ca o cale personala, relatia implica sa depasim barie­rele noastre individuale, sa ne directionam catre deschidere si intimitate, sa intram in contact cu niveluri mai adanci ale fiintei noastre si sa obtinem acces la intreaga gama a resurselor noastre umane. Ajutandu-ne sa devenim mai disponibili pentru posibilitatile creative ale vietii noastre, relatia intima ne rafineaza ca indivizi si ne poate transforma in fiinte umane mai treze si complet dezvoltate.

In sfarsit, iubirea dintre barbat si femeie reprezinta o provocare sacra — sa trecem dincolo de cautarea unilaterala a gratificatiilor pur personale, sa depasim razboiul dintre sine si altul si sa descoperim ce este cu adevarat esential si real — adancimile si inaltimile vietii ca intreg. Ajutandu-ne sa ne vindecam alienarea de viata, de alti oameni si de noi insine, relatia devine o cale sacra. Nu vreau sa sugerez ca o legatura in si prin sine este o cale completa ce poate substitui alte tehnici spirituale. Dar, daca avem aspiratii sau ne dedicam trezirii la adevarata noastra natura, impreuna cu o practica ce ne ajuta sa facem asta, atunci, in acel context, relatia poate fi un vehicul foarte puternic care sa ne ajute sa intram in contact cu un nivel mai profund al adevarului.

In aceasta lumina, provocarile dificile cu care barbatii si femeile se confrunta cand isi unesc energiile nu sunt doar chinuri personale. Sunt si invitatii sa ne deschidem fata de jocul sacru al cunoscutului si necunoscutului, vazutului si nevazutului si adevarurilor mai inalte nascute din contactul intim cu marele mister al vietii.

(din „Psihologia Trezirii” de John Wheeler)

Relatia de cuplu si calea spirituala – 2

(extras din John Welwood – Psihologia trezirii)

Orice iubire autentica (…) se bazeaza pe posibilitatea pe care cel iubit i-o ofera celui care iubeste de a-si desfasura mai mult fiinta fiind-in-lume cu ea. – MEDARD BOSS

Doi oameni care cauta sa-si cladeasca o viata impreuna in vremurile actuale se lovesc de un set unic de provocari si dificultati. Niciodata pana acum, cuplurile n-au primit atat de putin ajutor sau indrumare din partea celor de varste mai inaintate, a societatii sau a religiei. Vechile ratiuni sociale si economice ale casniciei ca relatie pe viata, in majoritatea lor, nu mai sunt valabile. Chiar si vechile motivatii de a avea copii — ca sa duca mai departe numele sau mestesugul familiei sau ca sa contribuie la munca familiei, oferind un sprijin economic — au disparut in cea mai mare parte. Pentru prima data in istorie, relatiilor dintre barbati si femei le lipsesc niste repere clare, niste retele familiale de sustinere, un context religios si o semnificatie sociala convingatoare.

Pana recent, forma si functia relatiei barbat-femeie si mariajul, in parti­cular, au fost prescrise cu grija de familie, societate si religie. Familia alegea sau cel putin avea drept de veto asupra alegerii partenerului de casatorie facute de un tanar. Toate cuplurile dispuneau de un set de roluri definite in cadrul unei familii extinse care, la randul ei, detinea un loc bine determinat intr-o comunitate sau un sat, in care oamenii impartaseau aceleasi valori si obiceiuri sociale, morale si religioase. Casnicia ocupa un loc central in comunitate, oferind o influenta stabilizatoare si sustinand ordinea sociala. Iar societatea, la randul ei, o sprijinea: daca o casnicie era nefericita, presiunea comunitatii actiona in sensul ca familia sa nu se destrame.

Situatia s-a schimbat doar in ultimele cateva generatii. Acum, cand cas­nicia si-a pierdut majoritatea sustinerilor traditionale si cuplurile sunt tot mai separate de familie, comunitate si valorile larg raspandite, exista putine motive extrinseci convingatoare pentru care un barbat si o femeie sa-si uneasca destinele. Doar calitatea intrinseca a legaturii lor personale poate face relatia sa dureze. Pentru prima data in istorie, fiecare cuplu e pe cont propriu — trebuie sa descopere singur cum sa construiasca o relatie sanatoasa si sa ajunga la un raspuns propriu la intrebarile cum si de ce sa stea impreuna.

Aceia dintre noi care ne preocupam de problema iubirii si a angaja­mentului in lumea actuala suntem pionieri intr-un teritoriu care n-a fost niciodata explorat constient. E important sa ne dam seama cat de noua e aceasta situatie, ca sa nu ne autoinvinuim pentru dificultatile cu care ne confruntam in relatiile noastre. In trecut, daca oamenii voiau sa exploreze misterele adanci ale vietii, se duceau la manastire sau intr-o sihastrie, departe de legaturile conventionale de familie. Acum, insa, pentru multi dintre noi, relatia intima a devenit noua salbaticie care ne pune fata in fata cu toti zeii si demonii nostri. Ne indeamna sa ne eliberam de vechile obiceiuri si pete oarbe si sa ne dezvoltam tot spectrul puterilor, sensibilitatilor si profun­zimilor noastre umane — in mijlocul vietii cotidiene.

Catre o noua viziune asupra relatiei

Casnicia traditionala isi asigura stabilitatea servind unei functii sociale prescrise. Mariajul modern, prin contrast, e bazat pe sentiment si nu pe functie. Nu e de mirare ca e atat de instabil. Sentimentele romantice, chiar daca sunt inaltatoare, sunt, in mod recunoscut, capricioase. Relatiile pe termen lung au nevoie in mod evident de o noua fundatie, dincolo de datoria sociala si intensitatea romantica. Avem nevoie de o noua viziune si de un nou context care sa ajute cuplurile sa identifice in mod permanent o zona comuna de interes si actiune.

Daca e sa cultivam un nou spirit de implicare in relatiile noastre intime, avem nevoie sa recunoastem si sa intampinam cu bratele deschise oportunitatea pe care o ofera relatiile intime — de a trezi adevarata noastra natura. Pentru ca relatiile sa prospere, ele trebuie sa reflecte si sa promoveze ceea ce suntem cu adevarat, dincolo de orice imagine limitata despre noi nascocita de familie, societate sau de propria noastra minte. Ele trebuie sa se bazeze pe intregul care suntem si nu pe o singura forma, functie sau sentiment. Aceasta ridica o provocare colosala, pentru ca presupune sa pornim intr-o calatorie de descoperire a naturii noastre profunde. Legatura cu o persoana pe care o iubim poate fi unul din cele mai bune vehicule pentru aceasta calatorie. Cand o privim in acest fel, intimitatea devine o cale, un proces continuu de dezvoltare personala si spirituala.

Mariajul, ca relatie constienta, armonizeaza Cerul si Pamantul. Pentru ca barbatii si femeile s-au privit rareori ochi in ochi, ca egali, ca fiinte umane complete, dincolo de roluri, stereotipuri si diverse prescriptii mostenite, relatia constienta intre sexe este o abordare radical noua.

Natura caii

Cale este un termen care indica marea provocare a existentei noastre si anume necesitatea sa ne trezim, fiecare in felul nostru, la posibilitatile mai largi pe care ni le ofera viata si sa devenim oameni deplini. Natura unei cai consta in a ne antrena in aceasta calatorie.

Sa devenim pe deplin umani presupune sa lucram cu totalitatea fiintei noastre — si cu natura conditionata (Pamantul), si cu natura neconditionata (Cerul). Pe de o parte, ne-am dezvoltat o serie de tipare de personalitate habituale care ne obscurizeaza constienta, ne distorsioneaza sentimentele si ne limiteaza capacitatea de a ne deschide catre viata si catre dragoste. Ne-am creat initial tiparele de personalitate ca sa ne aparam de durere, dar acum ele au devenit un adevarat obstacol care ne impiedica sa traim cat mai complet ne-am dori. Totusi, sub comportamentul nostru conditionat, natura fundamentala a inimii umane este o prezenta treaza neconditionala, o inteligenta interesata si curioasa, o deschidere fata de realitate. In fiecare dintre noi lucreaza aceste doua forte: o intelepciune latenta care vrea sa infloreasca din profunzimile fiintei noastre si dificultatea coercitiva a tiparelor noastre karmice. De la nastere pana la moarte, aceste doua forte lucreaza permanent, iar vietile noastre atarna in balanta. Pentru ca natura umana contine mereu aceste doua fete, calatoria noastra presupune sa lucram cu ambele.

Relatiile intime constituie calea ideala pentru ca ating ambele laturi ale noastre si le aduc intr-un contact intens. Cand intram intr-o legatura profunda cu alta persoana, inima noastra se deschide in mod natural explorand o noua lume de posibilitati. Insa aceasta boare de aer proaspat ne face constienti de blocajele noastre. Relatia ne determina sa ne confruntam in mod inevitabil cu cele mai dureroase conflicte emotionale nerezolvate din trecut, provocandu-ne continuu impotriva unor suferinte din noi pe care nu le putem suporta — cele mai negre temeri, nevroze si fixatii — in direct si in culori.

Daca ne concentram doar asupra unei laturi a naturii noastre, in detri­mentul celorlalte, nu avem posibilitatea alegerii si de aceea nu putem gasi un drum inainte. Aceasta limiteaza si posibilitatile relatiilor noastre. Daca accentuam doar aspectele minunate ale relatiei, suntem prinsi in „capcana fericirii” — ne imaginam ca iubirea e o scara catre paradis, care ne permite sa ne ridicam deasupra aspectelor mundane ale personalitatii noastre si sa lasam in urma toate fricile si limitele: „Iubirea e fantastica! Ma simt inaltat! Hai sa ne casatorim; totul va fi minunat!”. Desigur, aceste sentimente de expansivitate sunt minunate. Insa posibila distorsiune este sa ne imaginam ca iubirea ne poate rezolva singura toate problemele, oferindu-ne un confort si o placere nesfarsite sau ferindu-ne de noi insine, de singuratatea, durerea sau, in cele din urma, moartea noastra. Daca ne atasam prea puternic de partea celesta a iubirii, ajungem sa traim socuri si dezamagiri puternice atunci cand, in mod inevitabil, trebuie sa ne confruntam cu provocarile din viata reala ca sa facem o relatie sa mearga.

Cealalta distorsiune e sa transformam relatia in ceva familiar si perfect sigur, sa o tratam ca pe un produs final si nu ca pe un proces viu. Aceasta e capcana sigurantei. Cand incercam sa facem o relatie sa satisfaca nevoia noastra de securitate, pierdem viziunea mai larga, spiritul de aventura. Relatia devine o afacere sau ceva total monoton. O viata dedicata rutinelor de fiecare zi si preocuparilor legate de securitate devine in cele din urma prea inerta si previzibila ca sa satisfaca dorintele mai profunde ale inimii.

Cand un cuplu pierde spiritul unei viziuni mai largi, va incerca, de obicei, sa umple golul ramas creandu-si un stil de viata materialist confortabil — sa se uite la televizor, sa achizitioneze proprietati scumpe sau sa urce pe scara sociala. Ghemuindu-se in tiparele lor habituale, pot sa adoarma complet. Dupa douazeci de ani de casnicie, unul dintre ei se poate trezi ca se intreaba: „Ce am facut cu viata mea?’ si poate sa dispara brusc in cautarea lucrurilor pe care le-a pierdut.

Nici una din aceste abordari nu duce foarte departe si nu ofera o cale. Iluzia fericirii celeste ne poate ajuta sa ne inaltam o vreme, pana cand ne prabusim atunci cand relatia revine inevitabil pe pamant. Iluzia securitatii ne mentine lipiti de pamant, astfel incat nu ne aventuram niciodata sa trecem dincolo de noi.

Iubirea este o forta transformatoare tocmai pentru ca aduce cele doua laturi diferite ale fiintei noastre — cea expansiva si cea contractata, cea treaza si cea adormita — in contact direct, nemijlocit. Inima noastra poate incepe sa lucreze asupra karmei: locurile rigide din noi pe care le-am ascuns vederii ies brusc la suprafata si se inmoaie la caldura arzatoare a iubirii. Iar karma noastra incepe sa lucreze asupra inimii: confruntarea cu locurile dificile din noi insine si din partenerul nostru obliga inima sa se deschida si sa se in extinda in feluri noi. Iubirea ne provoaca sa ne dezvoltam exact in acele locuri care ne imaginam ca nu ne putem deschide mai mult.

Din perspectiva fericirii sau sigurantei, pare cumplit ca relatiile ne confrunta cu atat de multe lucruri din noi pe care am prefera sa nu le vedem. Din perspectiva caii, insa, e o mare sansa. Relatiile intime ne pot ajuta sa ne eliberam de complicatiile noastre karmice, aratandu-ne exact cum si unde suntem blocati. Cand o persoana pe care o iubim reactioneaza la tiparele noastre inconstiente, aceste tipare ricoseaza inapoi la noi si nu le mai putem ignora. Cand vedem si simtim felurile in care suntem blocati, in contextul unei relatii de iubire, in mod natural incepe sa se nasca in noi dorinta de a ne misca intr-o directie noua. Atunci, calea noastra incepe sa se dezvaluie.

Rasturnarile actuale din relatia dintre barbati si femei par descurajante si derutante, dar ele ne obliga sa devenim mai constienti in relatiile noastre. Privind dincolo de nevoile de confort si siguranta, putem incepe sa  apreciem: esenta pura a relatiei, capacitatea ei de a apropia polurile existentei – natura noastra de buddha si tendintele noastre karmice, Cerul si Pamantul, mintea neconditionata si mintea conditionata, viziunea si practica, barbatul si femeia, sinele si altul — si puterea de a vindeca scindarile noastre, atat interioare, cat si exterioare.

(va urma)

Relatia de cuplu si calea spirituala – 1

Deoarece ma preocupa acest subiect, voi scrie aici, in serial, cateva repere despre viata spirituala si viata de cuplu.Am mai scris despre asta preluand idei de la Paul Evdokimov, din cartea sa Taina iubirii.  Acum prezint idei din perspectiva lui John Welwood, pe care el le-a scris in cartea Psihologia trezirii.

„Zona cea mai problematica in viata multor oameni este cea care priveste relatiile personale, intimitatea, iubirea si pasiunea. Unul din cele mai dureroase moduri in care criza spirituala a vremurilor noastre ne afecteaza pe fiecare dintre noi este alienarea prezenta in relatiile noastre cu ceilalti.
Este ceva neobisnuit ca subiectul relatiilor intime sa fie inclus in domeniul spiritualitatii. Majoritatea cartilor despre spiritualitate, meditatie si probleme psihospirituale se concentreaza asupra dimensiunii transpersonale a naturii noastre, asupra esentei noastre spirituale. In timp ce literatura despre meditatie este ampla, nicaieri, nici in Orient, nici in Occident, nu exista o bogata traditie articulata care sa abordeze modul in care sa ramai constient si treaz intr-o relatie personala intima. Tantra budista tibetana se apropie poate cel mai mult, cu invataturile sale, de armonia partenerilor in cuplu, insa principiile tantrice sunt ezoterice si nu se adreseaza interactiunii personale care este atributul distinctiv al intimitatii moderne. In afara de recomandarile generale legate de compasiune, generozitate si bunatate, invataturile spirituale se adreseaza rareori raporturilor care se nasc intre doi oameni aflati intr-o relatie intima sau felului in care poti sa lucrezi cu aceste legaturi interpersonale. Putine scrieri din literatura spirituala au considerat intimitatea interpersonala ca o parghie importanta sau valida pe calea trezirii.
Adevarul este ca multor cautatori spirituali le este mai usor sa se simta echilibrati, constienti si concentrati in ei insisi, atunci cand traiesc singuri decat atunci cand locuiesc impreuna cu altcineva. Cand traim singuri, e usor sa evitam sa ne uitam atent la tiparele noastre obisnuite, pentru ca traim in interiorul lor. Intr-o relatie, insa, pentru ca in mod inevitabil, ființa iubita ne oglindeste felul in care personalitatea noastra conditionata o afecteaza, nu putem evita sa ne confruntam cu toate marginile noastre necizelate. Contactul intim de la om la om declanseaza, de asemenea, o intreaga gama de sentimente tulburatoare, impreuna cu toate fricile noastre, datand din copilarie, legate de dragoste, putere, abandon, tradare, coplesire si multe alte amenintari interpersonale.
De aceea, nu e surprinzator ca urmarirea trezirii spirituale este, in general, si a fost astfel secole intregi, un demers solitar, intreprins adesea in asezaminte monastice, iesite din comun, de celibat sau de izolare, dupa cum nu este neobisnuit nici faptul ca, deseori, comunitatile spirituale sufera de aceleasi nevroze interpersonale ca orice alt grup sau poate chiar mai mult ca altele. Constiinta tot mai larga care se dezvolta prin practica spirituala nu este, de multe ori, testata sau rafinata in creuzetul angajarii si dialogului interpersonal.
Vom vorbi in continuare despre relatia intima ca o cale sacra. Fara indoiala, puteau fi abordate si alte tipuri de relatii, deoarece principiile esentiale pentru o relatie constienta intre iubiti — deschidere, prezenta, disponibilitatea de a-ti examina propriile reactii emotionale, comunicarea sincera si autodezvaluirea — sunt cu siguranta valabile pentru toate relatiile. Insa relatiile intime sunt un loc de intalnire foarte provocator si puternic, in care psihologicul si spiritualul se intalnesc intr-o maniera extrem de complexa, provocatoare.
Dupa cum scria misticul rus Vladimir Soloviev, iubirea erotica „difera de alte tipuri de iubire prin intensitatea mai mare, absorbtia mai profunda si posibilitatea unei reciprocitati mai complete si multilaterale”. Inspirandu-ne sa ne deschidem complet fata de celalalt, ea scoate la iveala cele mai reactive tipare ale personalitatii conditionate. Din acest motiv poate fi o forta transformatoare atat de puternica: ne obliga sa ne confruntam si sa lucram cu cele mai adanc inradacinate tipare de personalitate, in lumina iubirii pentru celalalt. Intimitatea ca si cale transformatoare ne invita sa devenim persoane reale — capabile de contact si de implicare autentica — si, in acelasi timp, sa inradacinam personalul in fundamentul mai vast al fiintei, care se intinde mult dincolo de persoana. Totodata, impune sa ne maturizam si sa ne trezim.
(va urma)

Cinci criterii pentru un cuplu fericit

In toate traditiile, casatoria este considerata sacra. In crestinism, de exemplu, cuvantul „taina” (taina casatoriei) este un cuvant foarte puternic; nu este vorba doar despre o simpla binecuvantare. Din punct de vedere teologic, aceasta arata importanta pe care gandirea teologica a dat-o in alte timpuri uniunii dintre barbat si femeie. In India, ritualul casatoriei este de asemenea esential, iar sotia are un rol special in cuplu; ea este, din anumite privinte, preoteasa caminului.

Arnaud Desjardins prezinta in cartea lui „Iubeste si fii fericit”, cinci criterii cu ajutorul carora putem recunoaste valoarea profunda a unui cuplu. Aceste cinci criterii i-au fost spuse de invatatorul lui spiritual, Swami Prajnanpad, numit Smamiji in carte.  In aceste cinci criterii nu se intalneste cuvantul „iubire”. Swamiji nu folosea acest cuvant, „iubire”, decat cu o mare solemnitate.

Iata aceste cinci criterii (selectie din cartea Iubeste si fii fericit de Arnaud Desjardins):

1. Primul dintre aceste criterii este, in limba engleza, „feeling of companionship”, sentimentul de prietenie. A avea un prieten inseamna a nu te mai simti singur sau singura. Multi oameni casatoriti (sau care traiesc ca si cum ar fi casatoriti) – barbati si femei – se simt mereu singuri. Casatoria este o cale care se parcurge impreuna. Ea inseamna a creste impreuna, a se maturiza, a se dezvolta impreuna, a progresa pe calea maturitatii, a plenitudinii, fara emotiile meschine si infantile ale egoului care vrea sa corupa, sa micsoreze, sa micsoreze existenta.

„Feeling of companionship”, sentimentul de a nu fi singur, de a avea un prieten adevarat, o prietena adevarata. Sotul sau sotia trebuie sa ne fie de asemenea cel mai bun prieten. Sotia trebuie sa poata sa joace pentru sotul ei toate rolurile pe care o femeie le poate avea fata de un barbat; iar sotul trebuie sa poata juca pentru sotia lui toate rolurile pe care un barbat le poate avea fata de o femeie. Barbatul – sau femeia – este astfel coplesit si nu mai traieste nostalgia de a gasi in alta parte ceea ce acum nu ii lipseste. Pot sa imi consider sotul sau sotia drept cel mai bun prieten? Este o intrebare simpla.

O prietenie nu se uzeaza cu trecerea anilor. Uneori in viata ne despartim de un prieten sau interesele noastre nu mai sunt aceleasi. Dar cel mai adesea cel care ne-a fost prieten la varsta de 20 de ani ne este mereu prieten si la 60 sau 70 de ani. Prietenii isi amintesc ca au trait impreuna cutare sau cutare moment fericit sau dificil, exista un limbaj comun, o profunda complicitate. De ce in lumea moderna exista prietenii indestructibile fara vreun efort special de fidelitate, in timp ce atatia indragostiti dupa 2-3 ani se plictisesc si privesc in jur, interesandu-se de alte femei sau de alti barbati?

O prietenie adevarata se imbogateste cu trecerea timpului, cu experientele impartasite, cu amintiri, nu inceteaza sa se imbogateasca, contrar pasiunii amoroase obisnuite condamnate sa isi piarda intensitatea la fel ca un foc care se stinge.

2. Al doilea criteriu este chiar mai simplu: „ateaseness”. „At ease” inseamna „cu usurinta, fara efort”, iar „ness” face din acest termen un substantiv. Usurinta: faptul ca lucrurile sunt comode, naturale, simple „Ateaseness” inseamna a se simti perfect bine: totul este usor, natural, simplu. De multe ori, in fascinatia amoroasa exista incantare, exista momente intense, clipe „divine” – altfel fascinatia nu ar putea fi atat de puternica – dar nu este nici usurinta, nici naturalete. In multe relatii, exista elanuri, lacrimi, neintelegeri, rugaminti, certuri, impacari, diverse peripetii – dar nu aceasta usurinta, aceasta simplitate.

Exista multe cupluri in care cel putin unul din cei doi se plange: „Il iubesc, dar ma face sa sufar! O iubesc, dar ma tortureaza! Il iubesc, dar am ajuns la capat! O iubesc, dar simt ca nu mai pot…” Cum credeti ca o asemenea relatie, oricat de intensa, oricat de stimulatoare ar fi, poate sa conduca la adevarul acestor cuvinte: „un singur trup si un singur suflet”, la o comuniune reala, la depasirea limitarilor egoului, la plenitudine?

Mai exista si cazul in care se stabileste o anumita usurinta a relatiei, dar ea apare din rutina, din monotonie si mereu ramane o lipsa in inima; nu acesta a fost visul din timpul adolescentei si ramane mereu susceptibilitatea unei indragostiri fulgeratoare impotriva careia se va lupta mai mult sau mai putin in functie de influenta mai mica sau mai mare a educatiei religioase, sau de sentimentul matern sau patern care face sa treaca interesul copiilor inaintea celui personal.

3. Al treilea criteriu: „two natures which are not too different”: doua personalitati care nu sunt prea  diferite. Este foarte simplu. Exista aici un aspect fundamental. Este normal sa existe o diferenta si o complementaritate intre un barbat si o femeie. Nu vom gasi niciodata un alter-ego: un alt noi insine care, in fiecare moment, sa fie doar incarnarea proiectiei noastre din acel moment. Nu vom gasi niciodata o femeie care sa fie exact ceea ce noi vrem, sa aiba mereu starea de spirit si dispozitia pe care noi o dorim, expresia fetei si timbrul vocii pe care le speram si sa spuna cuvintele pe care le asteptam – niciodata. Si trebuie sa stim acest lucru. Este o cerere infantila, nedemna de un adult, distrugatoare a oricarei tentative de creare a unui cuplu, aceea de a vrea ca celalalt sa fie un alt eu insumi, ca femeia mea sa fie doar suportul proiectiilor mele si sa raspunda in orice moment la ceea ce eu cer in mod mecanic, in egoul si emotiile mele. Este o iluzie care trebuie eliminata prin constientizare si cu luciditate. Celalalt este un altul. Si chiar daca aceasta comuniune se stabileste, „un singur trup si un singur suflet”, celalalt nu va avea niciodata subconstientul nostru, ereditatea noastra. Va exista intotdeauna o diferenta.

In cuplurile adevarate, se poate constata ca, de-a lungul anilor, apare o comuniune din ce in ce mai profunda, mai ales daca se imparte totul si exista cu adevarat o viata in comun, pana in punctul in care se citesc gandurile celuilalt. Si uneori, dupa o lunga viata petrecuta impreuna, un barbat si o femeie incep sa semene intre ei, ajung sa gandeasca impreuna, sa simta impreuna, iar aceasta diferenta initiala se micsoreaza din ce in ce mai mult, fiecare il cuprinde pe celalalt si se simte imbogatit cu posibilitatile de intelegere ale acestuia. Dar aceasta este o cale lunga, cu totul altceva decat o pasiune amoroasa intensa, uluitoare, de neuitat poate, dar scurta.

Doua fiinte care sunt atrase una de cealalta in mod subconstient cred ca se iubesc. Dar daca personalitatile lor sunt prea diferite, nu este posibila o viata comuna, iar aceasta iubire va fi invinsa de realitate. Cazurile extreme sunt evidente. Daca un barbat este solitar, ii plac plimbarile lungi pe campie, viata in natura, iar o femeie nu viseaza decat mondenitati, dineuri stralucitoare, receptii, este sigur ca au naturi prea diferite. Si totusi, aceasta nu ii impiedica sa se indragosteasca.

Nu exista doua personalitati care sa nu fie diferite. Este necesar sa se fi avansat mult pe Calea libertatii interioare pentru a putea forma un cuplu cu o fiinta a carei personalitate sa fie radical diferita de a noastra. Abandonati cererea infantila ca „sufletul-pereche” sa fie voi insiva in toate aspectele. Intr-o zi va veti intoarce fericit de la munca: „Am intarziat pentru ca am trecut pe la Opera si am luat doua bilete pentru concertul din seara asta”. Iar marea voastra iubire, in loc sa strige: „Ce fericire!”, va raspunde: „O, nu in seara asta, nu am nici un chef sa ies.” Se poate petrece, cand suntem foarte indragostiti, ca un mic incident ca acesta sa provoace o rana. „M-am inselat, nu este ea cea pe care o cautam, nu suntem facuti unul pentru celalalt.”

Fascinatia amoroasa ignora complet incompatibilitatea a doua personalitati. Credem sincer ca iubim, dar nu exista posibilitatea unei intelegeri adevarate. Nu puteti sa puneti alaturi doua piese ale unui mecanism, care nu se potrivesc intre ele. Complementaritatea dintre barbat si femeie consta in diferenta, dar si in posibilitatea de asociere, de imbricare, de complicitate.

4. Al patrulea criteriu: „Complete trust and confidence”. Cuvintele „trust” si „confidence” inseamna amandoua „incredere”. Se poate traduce „trust” prin „credinta”, perfectiunea increderii. Exista aceasta incredere? Cei care se intreaba daca sunt facuti unul pentru celalalt se pot intreba de asemenea: „Simt in mine aceasta incredere completa? Acest barbat/ aceasta femeie imi inspira o totala incredere?” Exista cupluri in care barbatul nu are incredere in sotia lui, sau femeia nu are incredere in sotul ei. Nu exista incredere deoarece exista frica. Aveti curajul sa o vedeti si sa intelegeti ca pe aceasta fundatie nu este posibila nici o iubire durabila, capabila sa creasca, sa infloreasca.

Exista foarte des rani in subconstientul nostru si ele nu usureaza deloc comuniunea, apropierea deschisa, daruirea de sine mutuala in iubire. Iata de ce este atat de important acest criteriu.

Aceasta femeie imi inspira o incredere reala? Din adancul meu urca acest sentiment: ea poate sa faca greseli, se poate insela, poate chiar sa realizeze actiuni care sa imi creeze o dificultate momentana si pe care va trebui sa o rezolv, dar ea nu poate sa imi faca rau. La aceasta se refera in mod fundamental acest criteriu.

Cunoasteti expresia: „ti-am jurat credinta”. Este o veche expresie a limbajului iubirii. Iata de ce am tradus „trust” prin „credinta”, stiind tot ce are acest cuvant mai dens, mai bogat, mai grav. Exista in iubire un aspect religios.

Casatoria nu poate fi o cale spirituala catre intelepciune daca nu exista aceasta incredere si aceasta credinta, daca traiti in frica. Trebuie sa fiti mai puternici decat infantilismul vostru si sa nu distrugeti voi insiva o relatie pretioasa printr-o neincredere nejustificata. Trebuie ca cei doi soti sa nu mai fie deloc infantili, sa aiba o anumita intelegere a propriilor lor mecanisme si sa decida sa le depaseasca, sa fie adulti. Chiar daca sunteti foarte indragostiti de sotia voastra, marea dragoste a vietii voastre, puteti sa o vedeti, in timpul unei receptii, discutand cu un alt barbat, privindu-l intr-un anume fel, sau chiar – pentru a discuta mai linistiti daca sunteti la niste prieteni, la o serata unde este putina lume – mergand cu el ceva mai departe, fara ca in voi sa apara teama: „Ce se petrece? Despre ce vorbesc?” Doar aceasta incredere totala indeparteaza gelozia, otrava iubirii.

Foarte rar un indragostit nu este gelos. Este o emotie specific infantila in care mentalul inventeaza ceva pentru care nu are nici o dovada. Nimic nu este mai distrugator pentru iubire decat gelozia. Femeia al carei sot este gelos nu se mai simte respectata. In dialectica amoroasa obisnuita, exista ceva magulitor in a vedea aceasta gelozie: „Atat timp cat ea este geloasa, inseamna ca eu sunt cel mai puternic, ca eu o tin aproape de mine; in ziua in care ii va fi indiferent daca fac curte unei alte femei, atunci imi voi pierde puterea asupra ei.” Dar in cuplul considerat o cale spirituala, gelozia nu isi are locul.

5. Ultimul criteriu: „Strong impulse to make the other happy”, dorinta puternica de a-l face pe celalalt fericit. Este mai putin simplu decat pare. Si acest criteriu cere o apropiere adulta de notiunea de cuplu. Cererea de a fi fericit cu ajutorul altuia este naturala, normala, legitima la un om care se simte inca incomplet, care nu a ajuns la capatul Caii si a carui fericire nu este inca o expresie a Fiintei. Dar exista un mod cu totul egoist de a vrea sa il faci pe celalalt fericit, mod in care de fapt celalalt nu este cu adevarat implicat. Este celalalt asa cum il vad prin proiectiile mele, prin cererile mele, pe care vreau sa il fac fericit prin faptul ca ii daruiesc ceea ce eu vreau sa ii daruiesc, facand pentru el ceea ce eu vreau sa fac, fara sa tin cont de adevaratele lui cereri.

A vrea sa il faci pe celalalt fericit se situeaza inca in dualitatea eu si celalalt. Inseamna a considera ca celalalt asteapta ceva de la mine, ca inca nu am stabilit comuniunea perfecta cu Fiinta, dincolo de orice problema de a Avea. Fiecare asteapta de la celalalt fericirea. Iar aceasta fericire este de asemenea o realitate simpla, cotidiana, alcatuita dintr-o acumulare de mici detalii, si nu numai auzirea expresiei „te iubesc” din partea persoanei dragi.

Swamiji spunea: „Nu exista actiune de a darui fara actiunea de a primi”. Daca voi daruiti, dar celalalt nu a primit, este ca si cum nu ati fi daruit. Iar daca nu daruiti ceea ce celalalt asteapta, constient sau inconstient, ceea ce ii este necesar, de fapt nu i-ati daruit nimic. Imaginati-va un animal pur carnivor caruia nu ii dati sa manance decat salata, la fel ca unui iepuras: de fapt nu i-ati dat nimic si va muri de foame. Imaginati-va ca unui iepuras ii dati mereu sa manance cele mai bune bucati de carne; nu ii dati de fapt nimic si el va muri de foame. Aceasta imagine simpla va face poate sa zambiti, dar ilustreaza intr-un mod crud si limpede atitudini frecvente.

A darui nu inseamna a darui ceea ce vrem noi sa daruim persoanei iubite asa cum vrem ca ea sa fie, ci persoanei iubite asa cum ea este, pe care trebuie sa invatam sa o vedem, sa o intelegem, sa o simtim. Aici intervine acea inteligenta a inimii pe care o voaleaza emotiile. Daca intr-un cuplu nu exista acest sentiment de a fi doi prieteni adevarati, aceasta incredere totala, aceasta usurinta, aceasta naturalete, daca personalitatile celor doi sunt prea diferite, cu situatii furtunoase, intr-un cuvant daca exista prea multe emotii, inteligenta inimii este orbita. Credem ca am facut mult pentru persoana iubita, iar ea de fapt nu a primit nimic. Nu putem simti ceea ce celalalt are cu adevarat nevoie decat daca inteligenta inimii este trezita.

Exista multe casatorii in care sentimentul de a vrea sa il faci pe celalalt fericit a disparut. Aceasta motivatie, aceasta ardoare este moarta. Nu vreti sa ii faceti rau celuilalt, dar ati pierdut – sau nu ati avut niciodata – disponibilitatea de a simti ceea ce ii face placere, ce gest puteti sa faceti, ce trebuie sa spuneti, ce decizie sa luati, ce activitate puteti sa organizati, ce cadou sa ii oferiti. Aceasta dorinta de a-l face pe celalalt fericit nu se obtine in mod artificial, ea exista sau nu. O fiinta are nevoie sa respire in fiecare minut, si are nevoie sa respire iubire in fiecare zi.

BRANCUSI – Sau despre BUCURIE

“In sufletul tau este taina care da viata, nu in forma si culoarea exacta a lucrurilor” scria N. Grigorescu. Sufletul lui Brancusi da viata operei sale. Arta lui e senina, armonioasa, opusa deformarilor violente. E o arta a bucuriei de viata, o arta luminoasa, de o intensa vitalitate, o arta a echilibrului si a unitatii dintre forma si materie.

Esentialul, pentru Brancusi, era sa fii impacat cu tine insuti. Chiar el marturisea: “Ceea ce m-a sustinut intotdeauna a fost bucuria. Gaseam ca tot ce se intampla, se cuvine. Ca orice suferinta e  meritata. Si niciodata nu m-am revoltat impotriva soartei, pentru ca imi alesesem singur drumul si acceptasem totul de la inceput.”

Cei apropiati isi amintesc de ochii sai luminosi, de felul lui simplu, natural, duios de a fi. Era vesel si aproape copilaros in felul in care stia sa se bucure de micile placeri ale vietii. Alaturi de el, totul parea limpede, senin, simplu. Gandul lui era rodnic pentru ca provenea din adanc. Era simplu pentru ca era autentic. Era adevarat pentru ca isi tragea forta din izvorul vietii.

Simplitatea este una din caracteristicile fundamentale ale operei sale. Brancusi spunea: “Reala nu este forma exterioara a lucrurilor, ci esenta lor. Pornind de la acest adevar, nimeni nu poate exprima realitatea imitand suprafata exterioara a lucrurilor. Numai eliminand detaliile, ornamentele, accesoriile inutile, numai simplificand si reducand totul la esential, numai trecand de la particular la general se poate ajunge la forma pura.” Se cuvine sa simplifici, dar cu stiinta, nu cu ignoranta. “Simplitatea nu este un tel, ajungi la simplitate daca te apropii de talcul adevarat al lucrurilor.”

“El nu ajungea la abstractizare, ci la spiritualizarea materiei, creand propria sa geometrie, scria Paul Fierens. Structurilor pe care le realizeaza li se adauga elanul spiritual si o viata organica: totul palpita, se deschid parca aripi si se aude bataia unei inimi”. E inima lumii.

Simplitatea lui Brancusi atingea maretia. Lucra incet, cu o indelungata rabdare, reluandu-si mereu munca la o lucrare. Si-a stapanit uluitoarea usurinta de a lucra prea repede. Avea un profund simt al perfectiunii: fiecare lucru, oricat de marunt, se cuvenea sa fie cat mai bine facut. Astfel intelegea Brancusi raportul dintre om si lume, dintre vointa de creatie si desavarsita stapanire a materiei.

El acorda, in spirit oriental, o importanta foarte mare pregatirii interioare decat executiei propriu-zise. Lucrul se desfasura apoi intr-o stare de totala destindere, manuind usor, fara violenta, pana si ciocanul. Precizia si maiestria tehnica depind aici de o atitudine relaxata, care vine de la sine prin exercitii practicate intr-o anume dispozitie interioara. Apar astfel detasarea totala de subiectivitate, elanul decontractat catre supra-personal, catre forma universala.

La Brancusi, dezvoltarea interioara merge mana in mana, desavarsit, cu evolutia estetica, ceea ce confera operei sale un sens profund si durabil. “Daca era ceva ce Brancusi sa nu poata indura – povesteste sculptorul japonez Isamu Noguchi – era lipsa unei concentrari absolute, ca atunci cand m-a surprins ca mintea mi-o luase razna in soarele de afara. Am putut intelege ca-mi spune ca daca nu formam o fiinta cu lucrul meu, mai bine sa ma apuc de altele decat sa incerc sa fiu sculptor”. In aceasta forma artistica, supla, inspirata din lumea launtrica, rezonanta spirituala nu este niciodata neglijata, condensandu-se in simbolul descatusarii, al elevarii. Reunind idealitatea, superioritatea imanenta a sufletului cu intuirea si abordarea materialului, el a  izbutit sa introduca esentialitatea, ideea, intr-o forma care respira fericirea existentiala a naturii.

Brancusi a ajuns la extraordinarele sale sculpturi printr-o munca indelungata, prin staruinta sa de mester iscusit, prin cunoasterea adanca a cerintelor materialului, dar mai ales prin acea stare de spirit favorabila creatiei in care se afla atunci cand lucra. Chiar el spunea: “Nu-i de ajuns sa-ti pui o problema. Atat timp cat n-ai trait-o si n-a devenit propria ta realitate, nu vei fi copt sa o dezlegi. Lucrurile nu sunt greu de facut, ceea ce e greu e sa te pui in starea de a le face”. El considera ca omul trebuie sa afle starea de a gasi drumul catre ceruri. Brancusi credea ca trebuie sa se puna in starea de spirit prielnica procesului creatiei pentru ca munca lui sa fie cu adevarat rodnica. El si-a trait sculpturile, care au devenit astfel marturii ale vietii sale.

Sculptura lui Brancusi uneste frumusetea radioasa, mediteraneeana a formelor, cu intelepciunea si abstractul Orientului; ea poseda astfel asceza interioara a ardorii spirituale a formei. Intrupari in piatra sau in bronz, rod al meditatiei interioare, lucrarile sale propun privitorului acea “eliberare”, acea desprindere de trup realizata de filosofia orientala. L-a considerat ghid spiritual pe Milarepa, inteleptul si maestrul tibetan; lucrarea care descria viata si probele spirituale ale acestuia devenind cartea sa de referinta. Poposise, strabatand prin secole de mult apuse, langa un izvor indepartat, nu pentru a cauta retete de arta si viata, ci pentru ca, dincolo de timp, regasise, acolo un climat spiritual ce-i era familiar: “Ma simt in India ca la mine acasa. In India am gasit intelepciunea mea, pacea si bucuria.”

Creatiile sale marturisesc acea asceza voluntara in care eul, despuiat de vanitate si de elementele accidentale ale individualului, nazuieste sa renasca intr-o sinteza cu prinzatoare a universului. Intr-o asemenea arta, forma plastica este innobilata de o constinta superioara, de o lumina spirituala. Daca Brancusi s-a retras din zarva timpului sau, n-a facut-o din lipsa de interes, ci pentru ca avea forta de a se sustrage efemerului, raportandu-l la scara eternului. El avea insa constiinta epocii, avand numeroase legaturi cu artistii timpului. Inchis in ”cochilia” sa, Brancusi cunostea totusi uimitor de bine actualitatea politica si culturala, pentru el nu existau evenimente izolate.

Viata si arta se impletesc desavarsit. Calea abrupta catre adevarul interior, purificarea si obiectivarea propriului eu urca prin hatisul propriilor rataciri – cum aflam din retrospectivele sale relatari autocritice. Pentru el, un joc de forte aparent irational, dar in fond plin de intelesuri guverneaza lumea; fenomenele naturale, intalnirile cu oamenii, ofereau neincetat spiritului sau receptiv semne tainice si revelatii. Fara sfarsit era sirul “epifaniilor” care irumpeau in povestirile sale despre evenimentele aparent insignifiante, dar in fond miraculoase, ale vietii. Aceasta dispozitie interioara de a sesiza miraculosul in lume este cea care i-a permis sculptorului sa descopere minunea formei pure, careia i-a daruit un mister ce transcende frumusetea estetica. In orele lungi de munca plina de rabdare, Brancusi medita asupra formei, insuflandu-i pana la urma energie spirituala, strania stralucire interioara a frumusetii neintinate, cutemuratoare.

Toate eforturile sale tindeau sa elibereze sculptura din limitele stramte ale terestrului, s-o faca sa participe la o realitate transcendenta, sa o invie intr-o forma noua, intr-o frumusete virginala. Brancusi considera munca de creatie un act “religios” in care artistul, “preot anonim” oficiaza transmutatia profanului in sacru.

Spunea ca sculpturile lui “nu trebuie respectate, ci trebuie sa le iubesti si sa ai dorinta sa te joci cu ele. Eu doresc sa sculptez forme care dau bucurie oamenilor“. Dorea sa surprinda scanteia sufletului in sculpturile sale si sa faca piatra sa cante pentru umanitate. Voia ca oamenii sa se poata bucura direct de plasmuirile sale: copii sa invete a le iubi jucandu-se cu ele, iar oamenii maturi sa gaseasca aici un impuls interior: “Eu va dau bucurie adevarata. Priviti-le pana le vedeti. Cei mai aproape de Dumnezeu le-au vazut.”

Aceasta cugetare contine un dublu mesaj: bucurie a simturilor si imbold la reculegere. Arta este pentru el un savuros fruct terestru si in acelasi timp un apel spiritual la detasarea de cele pamantene. Sculpurile lui Brancusi ascund, in puritatea lor formala si in intensitatea lor spirituala, un element de transcendenta. Sunt obiecte de meditatie, intermediari plastici meniti sa creeze o atmosfera de concentrare interioara, de care omul de azi are poate cea mai mare nevoie.

Opera lui este dominata de problema zborului, a formei dinamice gata sa se avante de pe soclu si sa-si creeze un spatiu in devenire imaginar si totusi de o vadita realitate si dimensiune poetica. Atentia acordata temei zborului este dovedita de timpul acordat acestui ciclu al aperei sale, precum si de multitudinea variantelor. Inceput in 1910, ciclul Pasarii maiastre se incheie peste 31 de ani, cu ultima versiune a Pasarii in vazduh. Acest ciclu cuprinde 29 de variante, dintre care sub numele de Maiastra si 22 sub titluri ca Pasarea in vazduh, Pasarea galbena, Pasarea de aur. Materialul folosit este foarte variat: marmura alba, neagra, cenusie, galbena, albastra, gips patinat in cenusiu, bronz poleit.

Prin functia creatoare a luminii, prin sublimarea formei si transfigurarea materiei, Brancusi atinge in aceasta sculptura o culme in nazuinta sa catre forma pura si catre dinamica zborului. Realizarea Pasarii in vazduh reprezinta o adevarata cotitura in evolutia sa artistica si spirituala. Odata cu aceasta sculptura, el ajunge sa-si implineasca un vis: “N-am cautat, de-a lungul intregii mele vieti, decat sa redau esenta zborului. Zborul – ce fericire!” Pasare in zbor reprezinta incarnarea unui avant, o forma pura de o armonie si de o rigoare geometrica perfecta. Ea exprima elementul esential care defineste toate pasarile din lume: zborul. Spatiul pasarii este un spatiu cosmic, care nu cunoaste nici o limita, e un spatiu nemarginit.

Mircea Eliade scria: “Zborul este echivalentul fericirii pentru ca simbolizeaza inaltarea, transcendenta, depasirea conditiei umane. Zborul proclama abolirea ponderii, efectuarea unei mutatii ontologice in insasi fiinta umana. Miturile, legendele, basmele privitoare la eroii sau magicienii care circula liber intre Cer si Pamant sunt raspandite in tot universul. Un intreg ansamblu de simboluri, care privesc viata spirituala si indeosebi experientele extatice si puterile inteligentei, e solidar cu imaginea pasarii, a aripilor si a zborului. Simbolismul zborului exprima o ruptura intervenita in universul experientei zilnice. Dubla intentionalitate a acestei rupturi este evidenta: e in acelasi timp transcendenta si libertatea obtinute prin zbor. E semnificativ ca Brancusi a  fost preocupat toata viata de ceea ce el numea “esenta zborului”. Si este extraordinara isprava de a fi exprimat avantul inaltarii folosind arhetipul insusi al ponderii, materia prin excelenta, piatra. S-ar putea spune ca a operat o transmutatie a materiei, caci in acelasi obiect coincid si materia si zborul; si ponderea, si negatia ei.”

Diferite variante ale Pasarii in vazduh ar fi avut un rol deosebit in arhitectura Templului  contemplarii si al descatusarii, care trebuia sa adaposteasca urna funerara a maharanei Sanyogibatai la Maheshwar, regatul Indor, India. Datorita razboiului, planul sau nu a putut fi implinit. Proiectul templului cuprindea o sala unica, avand la mijloc o piscina rotunda, in jurul careia urmau sa fie asezate 3 Pasari in vazduh, de marmura alba, de marmura neagra si de bronz poleit. Se pare ca si sculptura in lemn Spiritul lui Buddha ar fi fost destinata acestei sali. Lipsita de ferestre, sala avea cateva deschizaturi in plafon, dispuse astfel ca lumina soarelui sa cada, rand pe rand, asupra celor trei Pasari in vazduh. Peretii aveau sa fie impodobiti cu fresce evocand zborul pasarilor, evocand probabil la pasarile – suflet. Prezenta celor trei variante ale Pasarii in vazduh avea o semnificatie de ritual funerar mitic. Templul nu ar fi avut decat o singura intrare subterana, alcatuita dintr-un tunel in forma de spirala si sapat la o anumita adancime, care ducea in sala cea mare ovoidala si nu ar fi putut fi vizitat decat de o singura persoana odata, atat pentru a pastra tacerea si climatul prielnic contemplarii, cat si pentru a da sentimentul descatusarii de tot ce era lumesc.

Brancusi voia sa creeze o arhitectura spiritualizata folosind forta esentiala a formelor, a raporturilor si a numerelor, a luminii si a ovoidului. Stia sa puna in valoare magia luminii pentru a crea un spatiu mitic de taina si meditatie.

Arta era, pentru Brancusi, o veriga din lantul infinit al dialogului dintre om si natura. Acest dialog nu tinde numai sa traduca in formele matematice legile dupa care se desfasoara fotele naturii, el este insufletit de nazuinta de a trece hotarul celor nestiute si nevazute ale insesizabilului si al imponderabilului, pentru a ajunge la esenta lucrurilor, pentru a exprima “ceea ce nu e supus mortii”.

Bucuriei frenetice de a trai, Brancusi ii alatura setea de absolut si o conceptie asupra mortii asemanatoare cu cea a taranilor romani. Aceasta este materializata in celebra Rugaciune care face parte din monumentul funerar al lui Petre Stanescu. Exista impresia ca aceasta statuie este asemenea unui arbore care se pleaca sub povara suferintei. Si totusi, o nobila simplitate, un sentiment de seninatate, de impacare, de armonie launtrica si de frumusete spirituala se desprinde din acest monument. Criticul Dan Haulica il considera: “un trunchi auster si anonim, sfielnic si tenace totusi, o veghe in genunchi, neprihanita si ferma. Nu e nici disperare, nici cantec de bucurie in aceasta nuntire cu vesnicia.” Este pentru prima oara cand Brancusi sculpteaza Tacerea, cu toata intensitatea ei, cu tot omenescul rugaciunii in care se contopeste intreaga fiinta.

Arta a puritatii, a seninatatii, a simplitatii si a sintezei, arta a esentelor si a spiritualitatii, a tainelor lumii si a poeziei, sculptura lui Brancusi exprima una dintre cele mai profunde aspiratii ale sufletului omenesc: a descoperi si a arata intregului univers minunea vietii: “Nu ne dam seama ce minune reprezinta viata. E o minune faptul ca suntem purtati pe un glob imens care se invarte de veacuri prin haos. Existenta insasi e plina de atatea  minuni: florile, copacii, frunzele. Ce bucurie e sa traiesti! Sentimentul acesta de plenitudine, de bucurie, intregeste pe om. Arta ar trebui sa fie numai bucurie. Indeletnicirea artistica e o nevoie fireasca, o necesitate de viata. Lucrezi asa cum respiri. De aceea nu exista artisti, ci numai oameni care simt nevoia sa lucreze in bucurie, sa cante asemenea pasarilor. Fiecare om ar trebui sa-si gaseasca masura. Si arta sa fie pe masura omului.”

Sculptura care intruchipeaza in  mod stralucit triumful vietii este Cocosul. Creat in 1924 in prima versiune din lemn, Cocosul a fost si ultima sculptura la care a mai lucrat artistul inainte de a muri. De aceea poate, ea poarta semnificatia unui testament spiritual, marturisind increderea lui in viata adevarata, in lumina si fericire.

Cocosul este imaginea plastica a unui chiot de bucurie. Sunetul invizibil este tradus in limbajul vizibil al formelor sculpturale. E un chiot care anunta zorile, lumina, speranta. Un cantec care trezeste oamenii si le deschide ochii si totodata  e o forma in devenire. In lemn de nuc, in bronz poleit de o fascinanta stralucire sau in bronz inoxidabil, Cocosul este redus la cea mai simpla expresie. Prin liniile sale de forta, prin alternarea unghiurilor si a planurilor opuse, crestate in zig-zag, prin vivacitatea dinamicii sale ascendente, prin exuberanta miscarii, Cocosul este si un strigat de triumf, exprimand plastic vitalitatea, bucuria de a fi, libertatea si avantul miscarii.

“Arta nu este o evadare din realitate, ci o intrare in realitatea adevarata, in singura realitate valabila”, scria cel a carui viata a fost un cantec de dragoste si de bucurie, de incredere in viata si de nadejde, Constantin Brancusi.

Traieste viata la varf!

Aceste momente apar atunci cand facem dragoste, cand ne privim copilul dormind, cand contemplam o minunata opera de arta, cand simtim nasterea unei idei noi, in toate momentele de autorealizare, implinire, iluminare, pace si bucurie. Acestea sunt clipe in care procesele noastre mentale se restructureaza pe un nivel superior, care ne permite sa percepem lumea si experientele noastre intr-un mod nou. In cartea sa, “Intre plictiseala si anxietate”, cercetatorul Mihaly Crikszentmihalyi de la Universitatea din Chicago a studiat aceste experiente, numite de psihologul Abraham Maslow “experiente la varf”.

Cautam inaltimile

O caracteristica a experimentelor de varf este senzatia de bine si de fericire. Ne simtim atat de bine incat multi dintre noi si-ar dori sa aiba experiente la varf cat mai frecvent posibil. O mare parte din energia si timpul nostru este afectata unor incercari confuze sau prost directionate de a avea experiente la varf – prin sex, droguri, bani, prestigiu, putere.

Dar experientele la varf nu sunt usor de obtinut. De-a lungul istoriei au existat numeroase metode si tehnici (mai mult sau mai putin inspirate) care sa permita omului sa traiasca asemenea clipe, dar unele dintre ele, pornind de la  o idee de baza gresita, au generat si efecte negative.

Disciplina interioara stricta si practica spirituala ardenta si indelungata sunt absolut necesare pentru a atinge succesul in aceasta cautare interioara. Dar in societatea actuala, sceptica si agitata, numerosi cautatori doresc sa o ia pe scurtatura. Aceste scurtaturi, mergand de la materialismul lacom pana la ocultismul indiferent, ii lasa pe cautatori nesatisfacuti, chiar mai dornici de a avea experiente la varf, decat erau atunci cand au pornit la drum. In final apare lipsa de incredere in existenta acestor experiente si a starilor spirituale inalte, o sarcastica respingere a unor astfel de nivele de dezvoltare mentala, considerate simple autoiluzionari.

Suntem alpinistii sufletelor noastre

Pot oare oamenii sa se ridice singuri catre o ordine interioara mai inalta si chiar sa isi induca la vointa  experiente autentice de varf? Raspunsul apare cand aflam in ce constau componentele placute ale nivelului de varf, iar o data aceste elemente cunoscute, am putea fi capabili sa ne inducem astfel de experiente (sau stari placute) creand componentele necesare.

Unul dintre oamenii de stiinta care a realizat aceasta este Mihaly Crikszentmihalyi de la Universitatea din Chicago. El a concluzionat ca astfel de experiente sunt in mod intrinsec satisfacatoare, cu alte cuvinte le cautam nu pentru o recompensa externa, “nu ca o compensare pentru o dorinta trecuta, nu ca o pregatire pentru necesitatile viitoare, ci ca un proces in desfasurare sau care  ne aduce experiente pline de satisfactii in prezent”.

Pentru a studia acest comportament intrinsec satisfacator, Crikszentmihalyi a studiat comportamentul jucatorilor de sah, al alpinistilor, chirurgilor si al altor oameni care actionau nu pentru o recompensa exterioara, ci pur si simplu din pasiune. El a descoperit ca similaritatea marcanta a tuturor acestor activitati este ca “toate confera practicantilor un sens al descoperirii, al explorarii, al solutionarii problemelor – cu alte cuvinte, un sentiment al noutatii si transformarii”. Rezultatul acestor activitati este nesigur (ca si cum ai explora un “loc misterios”), dar “cel care actioneaza este potential capabil sa le controleze.”

Csikszentmihaly a observat ca acesti oameni isi descriu experientele utilizand aceleasi cuvinte: flux, curgere, unitate, expansiune, armonie. Multi oameni experimenteaza aceasta stare exceptionala in activitati creatoare, in iubire si in timpul experientelor religioase sau mistice. “Unii oameni experimenteaza stari interioare remarcabile, care sunt atat de placute si de puternice, incat ei isi doresc uneori sa paraseasca viata confortabila si sa se dedice cautarii acestor stari.”

Intre plictiseala si anxietate

Pentru a defini mai departe aceasta placuta stare interioara de fluidificare, Csikszentmihalyi a plasat toate activitatile umane pe o scala de schimbare treptata a activitatii. La unul dintre capetele scalei sunt activitatile care nu prezinta nici un fel de transformari sau provocari. La celalalt capat al scalei sunt activitati care sunt atat de schimbatoare sau dificil de realizat incat devin chiar imposibile pentru persoanele angajate in acele activitati. Un exemplu de activitate de primul tip poate fi asteptarea la o coada foarte lunga si care se deplaseaza foarte incet. Un exemplu de al doilea tip poate consta in (in functie de tipologie) a escalada un munte foarte inalt, a da examen dintr-un curs foarte abstract, sau a incarca arma unui dusman.

La un capat al scalei este plictiseala; la celalalt, anxietatea. De aici si titlul cartii doctorului Csikszentmihalyi: “Intre plicti­seala si anxietate”. Pentru o activitate care sa produca aceasta stare de fluidificare si unitate, trebuie sa existe o egalitate intre dificultatea unei provocari si capacitatea de a o depasi. O persoana al carei record la maraton este de patru ore va primi acelasi influx energetic alergand in 3h si 50 min. ca si un campion mondial care ar alerga acelasi traseu in 2h si 9min. Ambii intalnesc provocari si sunt capabili sa le invinga.

Daca omul primeste un influx energetic insuficient (ceea ce corespunde in termenii lui Csikszentmihalyi, plictiselii), ea inceteaza sa creasca si se deterioreaza. Dar daca fluxul energetic prin structura umana este prea mare, fluctuatiile devin prea violente pentru a fi absorbite sau atenuate si structura este destabilizata (ceea ce Csikszentmihalyi numeste anxietate). Intre aceste doua extreme exista o variatie a influxului energetic suficienta pentru a modifica structura si a-i induce schimbari. Intr-un mediu imbogatit cu diversi stimuli, fluxul de energie si materie este suficient pentru a genera in structura noastra mentala si psihica o continua deschidere  catre o ordine mai inalta fara ca lucrurile sa fie fortate. Aceasta stare  este placuta, imbogateste sufletul cu noi nuante, produce o expansiune de flux, intr-o nesfarsita spirala ascendenta a evolutiei  fiintei umane catre o ordine mai inalta.

Iubeste si fii fericit

Iubirea, creativitatea si experientele spirituale inalte sunt legate prin faptul ca ele confera fiintei umane o stare de fluidificare, de unitate cu restul universului, de integrare armonioasa. Aceasta stare, desi placuta, nu este si confortabila pentru un om conservator si care se complace in mediocritate, dar cei cu sufletul si mintea deschise parasesc zona de confort pentru ea, pentru ca acceptand provocarile vietii si urmarind sa le depaseasca, ei se pot cunoaste mai bine si isi pot descoperi chiar sensul si menirea vietii lor. Ei simt astfel ca viata lor devine mult mai plina, mai bogata in semnificatii, in semne si miracole divine. Pe fiecare nivel al vietii exista provocari care ne indeamna sa ne depasim, sa ne transformam, sa fim mai buni, sa descoperim sensul adevarat al existentei noastre. Fiecare le intelege si le accepta atunci cand este pregatit.

Femeia superioara

Am gasit, prin caietele mele, ceva frumos despre femei. Merita sa mai citesc o data…

„Deoarece iubirea este incununarea suprema a unui suflet, in ea se vor reflecta conditia si natura acestuia. Asa cum suntem, asa iubim. Putem gasi in modul in care iubim caracterizarea noastra cea mai profunda. Toate celelalte actiuni si aparente ne pot insela in privinta adevaratei noastre naturi: iubirile pe care le traim ne vor dezvalui secretul atat de grijuliu ascuns al fiintei noastre. Si mai presus de toate, alegerea celui iubit.

Cea mai mare parte dintre oameni (atat femei, cat si barbati) traiesc din fraze deja spuse, din idei primite, din sentimente conventionale. Femeile vulgare sau superficiale poarta in ele un ideal vulgar, respectiv superficial, de barbat, un model diluat care isi afla usor implinirea aproximativa in realitate. Asa cum exista insa barbati geniali care ne-au transmis cugetari absolut noi, care creeaza stiluri artistice sau tehnologii de varf uluitoare, exista si femei geniale care, datorita rafinamentului lor deosebit si sensibilitatii superioare, ajung sa creeze un nou ideal de barbat, superior, spiritual.

Interventia profunda a femeii in istoria omenirii, atat culturala, sociala, cat si spirituala, nu consta in primul rand in actiuni concrete (desi nu se poate nega influenta lor), ci mai ales in prezenta senina a personalitatii sale superioare, sublime, misterioase. Asa cum, la ivirea luminii, fara nici un efort, pur si simplu pentru ca este lumina, obiectele raman iluminate si culorile canta in jurul lor, la fel tot ceea ce face femeia, ea face doar existand, fiind, iradiind.

Barbatul participa la razboaie, strabate lungul si latul planetei in expeditii riscante, pune piatra peste piatra in monumente, scrie carti, biciuieste aerul cu discursuri si chiar si atunci cand nu face nimic decat sa mediteze, se incordeaza launtric intr-o atitudine atat de activa incat pare a fi mai degraba pregatirea saltului cutezator.

Influenta femeii e putin vizibila tocmai pentru ca se gaseste pretutindeni. Nu e vijelioasa, ca cea a barbatului, ci extatica, precum cea a atmosferei. Exista in esenta feminina o natura ce actioneaza lent, precum undele apelor. Aceasta se intelege atunci cand se afirma ca barbatul este caracterizat de ceea ce „face”, iar femeia prin ceea ce „simte”. In aceasta epoca, rolul femeii consta in a se face pe sine insasi desavarsita, creand in sine un nou tip de feminitate, mai delicat, mai puternic, mai exigent.

Exigenta. Aceasta este una dintre cele mai importante misiuni ale femeii superioare pe pamant: a solicita desavarsire din partea barbatului. Atentia pe care chiar si cel mai neglijent om obisnuieste sa o consacre infatisarii fizice atunci cand doreste sa se apropie de femeia pe care o iubeste nu este decat expresia exterioara a curateniei spirituale la care cheama femeia. Fara a face aparent nimic, ca o floare linistita pe tulpina sa, prin intermediul unei emanatii fluide de imponderabile gesturi fugitive, care actioneaza ca niste lovituri ale unei dalti ireale, femeia superioara sculpteaza o noua statuie de barbat si indrazneste sa instaureze o disciplina a slefuirii launtrice si a acuitatii intelectuale.

Perfectiunea radicala a barbatului – nu aceea care inseamna doar imbunatatire in stiinta, in arta sau politica – a ajuns de obicei la el privind infinitul printr-un suflet feminin, mediu cristalin in care se intrezaresc marile idealuri.

Un mod superior de perfectiune feminina constituie germenul unei noi umanitati. De aici nazuintele infinite pe care le-au simtit cei mai buni barbati atunci cand existenta le-a fost innobilata de o femeie superioara. Daca privim ceea ce au scris, ceea ce au pictat, ceea ce au legiferat ei, descoperim in filigran un profil voalat si evaziv de doamna nobila. Nu e vorba de anecdote erotice vulgare, ci de acele emotii supreme pe care o Eva exemplara le seamana in trecerea-i imponderabila in oricare barbat ales.

Un om, ca si un popor, este definit prin idealurile sale mai mult decat prin realitatile sale. La infaptuirea scopurilor noastre concura numeroase conditii, dar aspiratia e opera exclusiva a inimilor noastre. De aceea, tipurile de feminitate, care sunt totodata forme de idealitate, marcheaza orizontul capacitatilor latente in fiecare popor. Oriunde si oricand, siluetele eternului feminin se ridica la zenit ca niste constelatii, prestabilind destine etnice.

In chip de tinta sublima, de exemplu si prototip, profilul ideal de barbat pe care il au femeile superioare actioneaza asupra unei intregi societati, ridicand nivelul moral, prin intermediul atractiei incantatoare exercitate de catre ele. Feminitatea pura este o dimensiune esentiala a culturii. Exista o cultura specific feminina, cu talentele si geniile sale, cu incercarile, esecurile si reusitele sale, prin care femeia isi realizeaza colaborarea autentica la istorie.

Daca mai multe femei, plasate oportun intr-o societate, isi educa, isi slefuiesc fiinta pana cand fac din ea un diapazon perfect de umanitate, un instrument de acuta sensibilitate pentru forme posibile de viata mai buna, ele vor izbuti sa realizeze mai mult decat toti pedagogii si oamenii politici.

Femeia exigenta, cea care nu se multumeste cu natura masculina de rand, care cere barbatului calitati superioare, determina prin atitudinea ei un fel de vid in straturile superioare ale omenirii. Si cum in natura nu poate exista vid, acesta se va umple curand cu realitati: inimile barbatilor vor incepe sa bata dupa un ritm nou, idei neasteptate vor aparea in mintea lor, noi idealuri, proiecte, actiuni vor brazda spatiile vitale, intreaga existenta se va pune in miscare dupa un ritm ascendent si in tara norocoasa unde va aparea o asemenea feminitate va inflori, triumfala si invadatoare, o primavara spirituala, o intreaga viata noua.

Vreau sa zbor

In perioada asta, simt ca nu reusesc sa pun in practica ceea ce aflu, invat, simt in meditatii. Cred ca degeaba il simt pe Dumnezeu in timp ce stau cu ochii inchisi si ma gandesc la El, daca, atunci cand vorbesc cu oamenii, nu reusesc sa ma apropii mai mult sufleteste de ei. De ce nu Il vad, nu Il simt ca esenta, ca scanteie in tot ce ma inconjoara? Ma simt sterila, fara rost, daca nu reusesc sa transmit ceea ce simt, daca nu reusesc sa ma bucur impreuna cu ceilalti de frumusetea care mi se reveleaza. Cum sa ma bucur singura de incantare si frumusete?

E oare gresit ca vreau mai mult, daca eu nu ofer mai mult? Ce ma opreste? De ce nu reusesc sa ma apropii de oameni, chiar de cei apropiati, cu inima treaza? De ce nu ma deschid nici fata de Tine,  Doamne, de ce nu Te pot simti mereu asa? Nu imi gasesc locul si mi-e dor de chemarea si de raspunsul Tau. Am senzatia ca nu vad bine, ca e ca o ceata in jur, ca ochii mei nu mai au puterea sa treaca de usa, de podea, de fereastra. Este ceva care ma opreste, ma doare ca nu ma pot manifesta asa cum simt in interior. Simt lumina vibrand in jurul meu, dar nu o vad, nu e ceva clar. E o nerabdare in mine, se petrece ceva, simt, dar nu stiu ce e. Stiu ca e buna, e calda, e frumoasa lumina asta, dar nu o pot atinge, nu o pot vedea, nu o pot auzi. Presimt sunetele diafane ale luminii. Cum sa ajung la ea? Acum nu mai vreau nimic altceva. Ma doare pieptul si imi simt inima vrand sa iasa afara, sa imbratiseze lumea, dar mintea ma opreste: controleaza-te, stapaneste-te, nu e bine sa fii atat de receptiva, trebuie sa controlezi totul. Ma simt atat de dornica sa ma cufund in lumina pe care o simt dincolo de ceea ce vad, as vrea sa ma imprastii, sa ma topesc in bucuria infinit de tacuta din jurul meu. Vreau sa inchid ochii, sa ii amutesc, sa nu ma mai minta – aceasta este lumea. Nu se poate, exista lumina de dincolo, lasa-ma corpule, sa o intregesc in mine, cu mine. Ma simt ca intr-o inchisoare si totusi ma bucur nespus ca am dorul de lumina, ca am acea nerabdare catre diafanul cel mai diafan, ca simt nevoia de pur, de curat, atat de pur si curat cum nu exista in lumea asta. Nu mai vreau sa fiu lucida, sa stiu tot, sa controlez tot. Vreau sa ma las sa zbor. (martie 1998)

Strafulgerari

Daca nu mai apuc ziua de maine? Dorinta de a fi fost mai buna, mai apropiata de oameni, mai VIE, mai iubitoare… Foarte acut: daca maine nu mai traiesc? La ce bun toate acestea, daca ACUM nu sunt ceea ce as putea sa fiu? Cand am acest gand al mortii in minte, el ma smulge din moliciune, din inertie, am senzatia ca sunt un foc continuu de artificii: tot ce sunt ia foc ca sa se inalte, sa se purifice. Nu stiu cand va aparea momentul mortii, de aceea simt nevoia sa fiu totala, vie, absoluta in ceea ce fac (inclusiv acum, cand scriu), pentru ca momentul trecerii sa fie glorios si deplin.

–––––––

Aseara, in timp ce priveam peisajul frumos, iar am avut senzatia ca este ceva plat, ca un tablou, dincolo de care este… Ce este? Lumina aceea deosebita? Iubirea?

M-am intins pe spate si am privit stelele. Mi-au dat lacrimile de dor, de adorare. Si in stele, si in iarba, si in inima mea, tot tu esti, Doamne!

–––––

Am deschis geamul spre linistea padurii si am avut senzatia ca era atat de multa galagie in  camera, in capul meu! Linistea de afara e inalta, plina de lumina, de armonia naturii, este de fapt liniste interioara! Natura tace, desi pasarile canta, vantul adie, iar gazele  fosnesc prin iarba.

–––––

Asa cum eu caut vreascuri bune si uscate pentru a aprinde focul, asa vreau sa fiu si eu pentru Tine, Doamne: un vreasc pregatit, uscat, care la atingerea Ta sa arda imediat, fara fum, si sa dea multa caldura si lumina!

––––––-

Doamne, voi fi ca o musculita insistenta, te voi chema cu fiecare asana, cu fiecare privire, cu fiecare cuvant. Si in somn te voi cauta si te voi striga pana cand te vei plictisi de insistenta mea si vei veni. Sune egoista: te vreau,  Doamne, pentru mine, sa Te vad eu, ca nu imi ajung descrierile altora! Cu fiecare gand, cu fiecare  gest, voi cauta urma Ta, semnul ca „ai fost acolo”. Te voi recunoaste odata si odata!

–––––-

Incepe sa imi placa de corpul din motivul ca aici este Dumnezeu: il spal, ii dau sa manance, il iubesc. A aparut un fel de respect fata de corpul meu, fata de mine, sunt mai atenta la el, la ritmurile lui, tocmai pentru ca vreau sa il simt pe Dumenzeu in el.

–––––

Nu poti sa faci un dar trist. Am incercat sa traiesc daruirea completa, totala, cu tot ceea ce sunt acum. A aparut bucuria, fericirea. Eu sunt un dar pentru Dumnezeu, pentru ceilalti oameni, nu pot fi trista, deprimata. Un dar este ceva care vine din bucurie. Sunt zambetul lui Dumnezeu!

–––

Ma pun, Doamne, in mainile Tale! Fa din mine cuvant viu, fa din mine izvor de lumina, iar din inima mea hrana si adapost pentru cei care Te cauta.

––––––

Am stat intinsa, privind cerul. Liniste. Nimic nu misca, nimic nu respira fara vointa lui Dumnezeu. Un stol de randunele s-a inaltat foarte sus, aproape nu le mai vedeam. Ca ele, totul canta, traia prin adorarea maretiei dumnezeiesti. Cum sa nu-L iubesti? Cum sa nu te pleci in fata bucuriei totului?

(insemnari din vara anului 2001)

Viata este un prilej

Privind, reflectand, privind mereu, ai sa intelegi, fara indoiala ca ai sa intelegi, ca Viata este un prilej.

„Prilejul” de A-l cunoastepe Dumnezeu, in toata maretia Lui, si de a ne topi total in El, iar calea este Iubirea.

Sa traim in Iubire, cu Iubire, fiecare clipa, pentru ca fiecare clipa participa la aceeasi eternitate. Iar eternitatea nu se afla in durata, ci in clipa, iar largul lumii este adancul ei. Sa traim clipa iubirii cu o speranta pura, fara obiect si fara vis.

Sa traim iubirea acestei clipe in eternitate!

(autor necunoscut)

Primul curs de yoga – toamna 1991

M-am inscris la un curs de yoga. Aseara, ni s-a vorbit despre iubire. Printre altele, daca iubesti pe cineva, il poti ajuta in yoga. Fiind impreuna, o pereche, se copie la scara pamanteana cuplul etern: principiul etern feminin (yin) si principiul etern masculin (yang). Daca este o iubire adevarata, cei doi, prin aurele lor energetice, formeaza o sfera si dupa un timp incep chiar sa semene la chip, sa isi schimbe chiar unele obisnuinte. Aceasta, deoarece dupa o intalnire traita plin, in doi, in aura fiecaruia raman elemente din aura celuilalt.

E fantastica yoga! Poti sa faci multe lucruri, te incarca energetic, te ajuta sa ai vointa, stapanire de sine, calm, etc, exact ce am nevoie. (extras din jurnalul personal, toamna 1991, aveam 17 ani)

Sunt tanara si plina de viata – 7 martie 1990

Sunt tanara si plina de viata, de dorinti, de patimi.

Sunt un mugure ce asteapta sa infloreasca pentru a incanta lumea cu frumusetea lui.

Sunt o pasare ce invata sa zboare si invata pentru un zbor inalt si frumos.

Sunt o fila pe care timpul nu o va lasa sa se ingalbeneasca nescrisa. Voi scrie pe ea povestea unei vieti tumultoase.

Sut alpinistul care doreste cucerirea unui varf si munceste, lupta, spera si reuseste.

Sunt o nota ce trebuie auzita de cineva anume. Si va fi.

Sunt vantul ce inconjoara lumea, mangaind, alinand, cautandu-si perechea.

Sunt visul unei zeite.

Sunt un vulcan tanar.

Sunt o stea, o dorinta a unui necunoscut.

Sunt dragoste, tinerete, prietenie.

Sunt macul ce infrumuseteaza bogatia blonda a gandurilor lor.

Sunt fereastra deschisa spre lume, spre natura.

Sunt foc ce, inca, nu indrazneste sa cuprinda inimile.

Sunt seva ce urca in muguri pentru a-i desface, pentru a-i face sa explodeze, inundand pamantul cu iubire, tinerete, primavara.

Sunt copilul dragostei, al patimii si doresc dragoste, patima.

Sunt secunda asteptata. Sunt pasarea Phoenix, renasc din propria-mi dragoste.