Cinci criterii pentru un cuplu fericit

In toate traditiile, casatoria este considerata sacra. In crestinism, de exemplu, cuvantul „taina” (taina casatoriei) este un cuvant foarte puternic; nu este vorba doar despre o simpla binecuvantare. Din punct de vedere teologic, aceasta arata importanta pe care gandirea teologica a dat-o in alte timpuri uniunii dintre barbat si femeie. In India, ritualul casatoriei este de asemenea esential, iar sotia are un rol special in cuplu; ea este, din anumite privinte, preoteasa caminului.

Arnaud Desjardins prezinta in cartea lui „Iubeste si fii fericit”, cinci criterii cu ajutorul carora putem recunoaste valoarea profunda a unui cuplu. Aceste cinci criterii i-au fost spuse de invatatorul lui spiritual, Swami Prajnanpad, numit Smamiji in carte.  In aceste cinci criterii nu se intalneste cuvantul „iubire”. Swamiji nu folosea acest cuvant, „iubire”, decat cu o mare solemnitate.

Iata aceste cinci criterii (selectie din cartea Iubeste si fii fericit de Arnaud Desjardins):

1. Primul dintre aceste criterii este, in limba engleza, „feeling of companionship”, sentimentul de prietenie. A avea un prieten inseamna a nu te mai simti singur sau singura. Multi oameni casatoriti (sau care traiesc ca si cum ar fi casatoriti) – barbati si femei – se simt mereu singuri. Casatoria este o cale care se parcurge impreuna. Ea inseamna a creste impreuna, a se maturiza, a se dezvolta impreuna, a progresa pe calea maturitatii, a plenitudinii, fara emotiile meschine si infantile ale egoului care vrea sa corupa, sa micsoreze, sa micsoreze existenta.

„Feeling of companionship”, sentimentul de a nu fi singur, de a avea un prieten adevarat, o prietena adevarata. Sotul sau sotia trebuie sa ne fie de asemenea cel mai bun prieten. Sotia trebuie sa poata sa joace pentru sotul ei toate rolurile pe care o femeie le poate avea fata de un barbat; iar sotul trebuie sa poata juca pentru sotia lui toate rolurile pe care un barbat le poate avea fata de o femeie. Barbatul – sau femeia – este astfel coplesit si nu mai traieste nostalgia de a gasi in alta parte ceea ce acum nu ii lipseste. Pot sa imi consider sotul sau sotia drept cel mai bun prieten? Este o intrebare simpla.

O prietenie nu se uzeaza cu trecerea anilor. Uneori in viata ne despartim de un prieten sau interesele noastre nu mai sunt aceleasi. Dar cel mai adesea cel care ne-a fost prieten la varsta de 20 de ani ne este mereu prieten si la 60 sau 70 de ani. Prietenii isi amintesc ca au trait impreuna cutare sau cutare moment fericit sau dificil, exista un limbaj comun, o profunda complicitate. De ce in lumea moderna exista prietenii indestructibile fara vreun efort special de fidelitate, in timp ce atatia indragostiti dupa 2-3 ani se plictisesc si privesc in jur, interesandu-se de alte femei sau de alti barbati?

O prietenie adevarata se imbogateste cu trecerea timpului, cu experientele impartasite, cu amintiri, nu inceteaza sa se imbogateasca, contrar pasiunii amoroase obisnuite condamnate sa isi piarda intensitatea la fel ca un foc care se stinge.

2. Al doilea criteriu este chiar mai simplu: „ateaseness”. „At ease” inseamna „cu usurinta, fara efort”, iar „ness” face din acest termen un substantiv. Usurinta: faptul ca lucrurile sunt comode, naturale, simple „Ateaseness” inseamna a se simti perfect bine: totul este usor, natural, simplu. De multe ori, in fascinatia amoroasa exista incantare, exista momente intense, clipe „divine” – altfel fascinatia nu ar putea fi atat de puternica – dar nu este nici usurinta, nici naturalete. In multe relatii, exista elanuri, lacrimi, neintelegeri, rugaminti, certuri, impacari, diverse peripetii – dar nu aceasta usurinta, aceasta simplitate.

Exista multe cupluri in care cel putin unul din cei doi se plange: „Il iubesc, dar ma face sa sufar! O iubesc, dar ma tortureaza! Il iubesc, dar am ajuns la capat! O iubesc, dar simt ca nu mai pot…” Cum credeti ca o asemenea relatie, oricat de intensa, oricat de stimulatoare ar fi, poate sa conduca la adevarul acestor cuvinte: „un singur trup si un singur suflet”, la o comuniune reala, la depasirea limitarilor egoului, la plenitudine?

Mai exista si cazul in care se stabileste o anumita usurinta a relatiei, dar ea apare din rutina, din monotonie si mereu ramane o lipsa in inima; nu acesta a fost visul din timpul adolescentei si ramane mereu susceptibilitatea unei indragostiri fulgeratoare impotriva careia se va lupta mai mult sau mai putin in functie de influenta mai mica sau mai mare a educatiei religioase, sau de sentimentul matern sau patern care face sa treaca interesul copiilor inaintea celui personal.

3. Al treilea criteriu: „two natures which are not too different”: doua personalitati care nu sunt prea  diferite. Este foarte simplu. Exista aici un aspect fundamental. Este normal sa existe o diferenta si o complementaritate intre un barbat si o femeie. Nu vom gasi niciodata un alter-ego: un alt noi insine care, in fiecare moment, sa fie doar incarnarea proiectiei noastre din acel moment. Nu vom gasi niciodata o femeie care sa fie exact ceea ce noi vrem, sa aiba mereu starea de spirit si dispozitia pe care noi o dorim, expresia fetei si timbrul vocii pe care le speram si sa spuna cuvintele pe care le asteptam – niciodata. Si trebuie sa stim acest lucru. Este o cerere infantila, nedemna de un adult, distrugatoare a oricarei tentative de creare a unui cuplu, aceea de a vrea ca celalalt sa fie un alt eu insumi, ca femeia mea sa fie doar suportul proiectiilor mele si sa raspunda in orice moment la ceea ce eu cer in mod mecanic, in egoul si emotiile mele. Este o iluzie care trebuie eliminata prin constientizare si cu luciditate. Celalalt este un altul. Si chiar daca aceasta comuniune se stabileste, „un singur trup si un singur suflet”, celalalt nu va avea niciodata subconstientul nostru, ereditatea noastra. Va exista intotdeauna o diferenta.

In cuplurile adevarate, se poate constata ca, de-a lungul anilor, apare o comuniune din ce in ce mai profunda, mai ales daca se imparte totul si exista cu adevarat o viata in comun, pana in punctul in care se citesc gandurile celuilalt. Si uneori, dupa o lunga viata petrecuta impreuna, un barbat si o femeie incep sa semene intre ei, ajung sa gandeasca impreuna, sa simta impreuna, iar aceasta diferenta initiala se micsoreaza din ce in ce mai mult, fiecare il cuprinde pe celalalt si se simte imbogatit cu posibilitatile de intelegere ale acestuia. Dar aceasta este o cale lunga, cu totul altceva decat o pasiune amoroasa intensa, uluitoare, de neuitat poate, dar scurta.

Doua fiinte care sunt atrase una de cealalta in mod subconstient cred ca se iubesc. Dar daca personalitatile lor sunt prea diferite, nu este posibila o viata comuna, iar aceasta iubire va fi invinsa de realitate. Cazurile extreme sunt evidente. Daca un barbat este solitar, ii plac plimbarile lungi pe campie, viata in natura, iar o femeie nu viseaza decat mondenitati, dineuri stralucitoare, receptii, este sigur ca au naturi prea diferite. Si totusi, aceasta nu ii impiedica sa se indragosteasca.

Nu exista doua personalitati care sa nu fie diferite. Este necesar sa se fi avansat mult pe Calea libertatii interioare pentru a putea forma un cuplu cu o fiinta a carei personalitate sa fie radical diferita de a noastra. Abandonati cererea infantila ca „sufletul-pereche” sa fie voi insiva in toate aspectele. Intr-o zi va veti intoarce fericit de la munca: „Am intarziat pentru ca am trecut pe la Opera si am luat doua bilete pentru concertul din seara asta”. Iar marea voastra iubire, in loc sa strige: „Ce fericire!”, va raspunde: „O, nu in seara asta, nu am nici un chef sa ies.” Se poate petrece, cand suntem foarte indragostiti, ca un mic incident ca acesta sa provoace o rana. „M-am inselat, nu este ea cea pe care o cautam, nu suntem facuti unul pentru celalalt.”

Fascinatia amoroasa ignora complet incompatibilitatea a doua personalitati. Credem sincer ca iubim, dar nu exista posibilitatea unei intelegeri adevarate. Nu puteti sa puneti alaturi doua piese ale unui mecanism, care nu se potrivesc intre ele. Complementaritatea dintre barbat si femeie consta in diferenta, dar si in posibilitatea de asociere, de imbricare, de complicitate.

4. Al patrulea criteriu: „Complete trust and confidence”. Cuvintele „trust” si „confidence” inseamna amandoua „incredere”. Se poate traduce „trust” prin „credinta”, perfectiunea increderii. Exista aceasta incredere? Cei care se intreaba daca sunt facuti unul pentru celalalt se pot intreba de asemenea: „Simt in mine aceasta incredere completa? Acest barbat/ aceasta femeie imi inspira o totala incredere?” Exista cupluri in care barbatul nu are incredere in sotia lui, sau femeia nu are incredere in sotul ei. Nu exista incredere deoarece exista frica. Aveti curajul sa o vedeti si sa intelegeti ca pe aceasta fundatie nu este posibila nici o iubire durabila, capabila sa creasca, sa infloreasca.

Exista foarte des rani in subconstientul nostru si ele nu usureaza deloc comuniunea, apropierea deschisa, daruirea de sine mutuala in iubire. Iata de ce este atat de important acest criteriu.

Aceasta femeie imi inspira o incredere reala? Din adancul meu urca acest sentiment: ea poate sa faca greseli, se poate insela, poate chiar sa realizeze actiuni care sa imi creeze o dificultate momentana si pe care va trebui sa o rezolv, dar ea nu poate sa imi faca rau. La aceasta se refera in mod fundamental acest criteriu.

Cunoasteti expresia: „ti-am jurat credinta”. Este o veche expresie a limbajului iubirii. Iata de ce am tradus „trust” prin „credinta”, stiind tot ce are acest cuvant mai dens, mai bogat, mai grav. Exista in iubire un aspect religios.

Casatoria nu poate fi o cale spirituala catre intelepciune daca nu exista aceasta incredere si aceasta credinta, daca traiti in frica. Trebuie sa fiti mai puternici decat infantilismul vostru si sa nu distrugeti voi insiva o relatie pretioasa printr-o neincredere nejustificata. Trebuie ca cei doi soti sa nu mai fie deloc infantili, sa aiba o anumita intelegere a propriilor lor mecanisme si sa decida sa le depaseasca, sa fie adulti. Chiar daca sunteti foarte indragostiti de sotia voastra, marea dragoste a vietii voastre, puteti sa o vedeti, in timpul unei receptii, discutand cu un alt barbat, privindu-l intr-un anume fel, sau chiar – pentru a discuta mai linistiti daca sunteti la niste prieteni, la o serata unde este putina lume – mergand cu el ceva mai departe, fara ca in voi sa apara teama: „Ce se petrece? Despre ce vorbesc?” Doar aceasta incredere totala indeparteaza gelozia, otrava iubirii.

Foarte rar un indragostit nu este gelos. Este o emotie specific infantila in care mentalul inventeaza ceva pentru care nu are nici o dovada. Nimic nu este mai distrugator pentru iubire decat gelozia. Femeia al carei sot este gelos nu se mai simte respectata. In dialectica amoroasa obisnuita, exista ceva magulitor in a vedea aceasta gelozie: „Atat timp cat ea este geloasa, inseamna ca eu sunt cel mai puternic, ca eu o tin aproape de mine; in ziua in care ii va fi indiferent daca fac curte unei alte femei, atunci imi voi pierde puterea asupra ei.” Dar in cuplul considerat o cale spirituala, gelozia nu isi are locul.

5. Ultimul criteriu: „Strong impulse to make the other happy”, dorinta puternica de a-l face pe celalalt fericit. Este mai putin simplu decat pare. Si acest criteriu cere o apropiere adulta de notiunea de cuplu. Cererea de a fi fericit cu ajutorul altuia este naturala, normala, legitima la un om care se simte inca incomplet, care nu a ajuns la capatul Caii si a carui fericire nu este inca o expresie a Fiintei. Dar exista un mod cu totul egoist de a vrea sa il faci pe celalalt fericit, mod in care de fapt celalalt nu este cu adevarat implicat. Este celalalt asa cum il vad prin proiectiile mele, prin cererile mele, pe care vreau sa il fac fericit prin faptul ca ii daruiesc ceea ce eu vreau sa ii daruiesc, facand pentru el ceea ce eu vreau sa fac, fara sa tin cont de adevaratele lui cereri.

A vrea sa il faci pe celalalt fericit se situeaza inca in dualitatea eu si celalalt. Inseamna a considera ca celalalt asteapta ceva de la mine, ca inca nu am stabilit comuniunea perfecta cu Fiinta, dincolo de orice problema de a Avea. Fiecare asteapta de la celalalt fericirea. Iar aceasta fericire este de asemenea o realitate simpla, cotidiana, alcatuita dintr-o acumulare de mici detalii, si nu numai auzirea expresiei „te iubesc” din partea persoanei dragi.

Swamiji spunea: „Nu exista actiune de a darui fara actiunea de a primi”. Daca voi daruiti, dar celalalt nu a primit, este ca si cum nu ati fi daruit. Iar daca nu daruiti ceea ce celalalt asteapta, constient sau inconstient, ceea ce ii este necesar, de fapt nu i-ati daruit nimic. Imaginati-va un animal pur carnivor caruia nu ii dati sa manance decat salata, la fel ca unui iepuras: de fapt nu i-ati dat nimic si va muri de foame. Imaginati-va ca unui iepuras ii dati mereu sa manance cele mai bune bucati de carne; nu ii dati de fapt nimic si el va muri de foame. Aceasta imagine simpla va face poate sa zambiti, dar ilustreaza intr-un mod crud si limpede atitudini frecvente.

A darui nu inseamna a darui ceea ce vrem noi sa daruim persoanei iubite asa cum vrem ca ea sa fie, ci persoanei iubite asa cum ea este, pe care trebuie sa invatam sa o vedem, sa o intelegem, sa o simtim. Aici intervine acea inteligenta a inimii pe care o voaleaza emotiile. Daca intr-un cuplu nu exista acest sentiment de a fi doi prieteni adevarati, aceasta incredere totala, aceasta usurinta, aceasta naturalete, daca personalitatile celor doi sunt prea diferite, cu situatii furtunoase, intr-un cuvant daca exista prea multe emotii, inteligenta inimii este orbita. Credem ca am facut mult pentru persoana iubita, iar ea de fapt nu a primit nimic. Nu putem simti ceea ce celalalt are cu adevarat nevoie decat daca inteligenta inimii este trezita.

Exista multe casatorii in care sentimentul de a vrea sa il faci pe celalalt fericit a disparut. Aceasta motivatie, aceasta ardoare este moarta. Nu vreti sa ii faceti rau celuilalt, dar ati pierdut – sau nu ati avut niciodata – disponibilitatea de a simti ceea ce ii face placere, ce gest puteti sa faceti, ce trebuie sa spuneti, ce decizie sa luati, ce activitate puteti sa organizati, ce cadou sa ii oferiti. Aceasta dorinta de a-l face pe celalalt fericit nu se obtine in mod artificial, ea exista sau nu. O fiinta are nevoie sa respire in fiecare minut, si are nevoie sa respire iubire in fiecare zi.

Taina iubirii

„Unirea dintre un barbat si o femeie este precum unirea dintre Cer si Pamant. Iar Cerul si Pamantul dureaza vesnic tocmai datorita acestei comuniuni perfecte. Oamenii au uitat insa acest secret, devenind muritori. Dar cei care-l cunosc au deschisa in fata lor Calea spre Nemurire.”

Cand doi oameni se iubesc, doua lumi isi pun laolalta bogatia si vesnicia. Soarele si Luna asista la aceasta nastere in iubire si spera sa afle un raspuns la asteptarea lor, o minune. De aceea, orice iubire este unica si fagaduinta ei este ca rasaritul soarelui.

Poezia iubirii triumfa asupra realului cotidian, asupra teoriilor, asupra prozei bunului-simt lipsit de viata. Ea vorbeste limba nebunilor dupa Dumnezeu, a celor ce respira in spirit, a celor pe care iubirea omeneasca ii invata sa-l iubeasca pe Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu si iubirea oamenilor nu sunt doua iubiri, ci doua fatete ale aceleiasi iubiri. Iubirea insasi este setea cea mai adanca de Adevar, este glasul insusi al fiintei. Omul valoreaza cat valoreaza obiectul iubirii sale si dorintele inimii lui.

Orice cunoastere provine dintr-o mare iubire.

„Amo, ergo sum” (Iubesc, deci sunt) desemneaza o atitudine originara, innascuta si magnetica. „Ne-ai facut pentru Tine si inima noastra nu-si va gasi odihna pana nu se va odihni intru Tine” marturiseste Sf. Augustin. „Doar pentru Tine traiesc, vorbesc si cant. „Dumnezeu a pus in inima omului dorul de El, de unde acest nume magnific pa care Sf. Grigorie I L-a dat lui Dumnezeu: „Cel pe care il iubeste inima mea.”

Dumnezeu ne-a iubit cel dintai si in aceasta iubire se simte libertatea lui. El ne iubeste pur si simplu si de aceea iubirea este un dar care inspira libertatea propriului nostru raspuns. Oamenii au primit in ei, ca dar, ceva ce vine din libera miscare a inimii lor. Doar aceasta libertate, doar iubirea libera imbraca omul in haina festiva a iubirii divine.

Sfintenia nu este altceva decat setea de nestins, dorul de Dumnezeu. Orice limita contine in esenta ei un dincolo, propria-i transcendenta si de aceea sufletul nu se poate odihni decat in infinitul lui Dumnezeu. Nu este suficient sa ai rugaciunea, trebuie sa devii, sa fii rugaciune, rugaciune intrupata. Nu este suficient sa ai clipe de slavire a lui Dumnezeu, trebuie ca intreaga viata, orice act, orice gest, pana la surasul chipului omenesc sa devina cantec de iubire, ofranda, rugaciune. Sa dai nu ceea ce ai, ci ceea ce esti. Dumnezeu da totul si cere totul. Nu trebuie sa fii ceea ce ai, sa-ti unesti Sinele cu avutia ta, ci sa-ti reduci orice avere la propria fiinta, la propriul Sine; intotdeauna „a avea ” sa treaca in „a fi „.

Iubirea lui Dumnezeu este inceputul, ea precede totul, transcende orice raspuns. In adancul ei, iubirea apare dezinteresata, ca bucuria ce traieste din ea insasi, ca aerul in lumina soarelui. Bucuria isi ajunge ei insisi. Ea contine totul, caci ea este simfonia sensului aflat.

Iubirea traita a omului este initierea necesara in iubirea divina.

In fiecare fiinta iubita se intalneste unica Fiinta iubita, asa cum in fiecare Nume divin se intalnesc toate numele. Frumusetea nu este perceputa ca o manifestare sacra a lui Dumnezeu decat daca iubirea divina este traita intr-o iubire umana, in momente de transfigurare si inaltare. Iubirea dintre barbat si femeie izvoraste din iubirea divina. Nu exista decat o singura iubire, ce metamorfozeaza dorintele efemere in dorinta unica de absolut. Armonia cladita pe iubirea de Dumnezeu nu trece niciodata, nu dispare, ci devine din ce in ce mai profunda. Prezenta lui Dumnezeu nu este straina de atractia pe care o simt indragostitii si intalnirea lor nu este niciodata intamplatoare. Exista in dragoste o clipa curata, cand indragostitii gusta din painea ingerilor si se recunosc prin descoperire directa si fulgeratoare. Asa cum lumina strapunge intunericul, indragostitii se vad unul in celalalt ca intr-o oglinda, caci asa cum in apa chipul raspunde chipului, tot asa inima unui om raspunde inimii altui om.

Iubirea apare atunci cand o putere ascunsa dezvaluie frumusetea pe care ceilalti nu pot sa o perceapa. Ceea ce pentru neinitiati ramane ceva obisnuit si fara nici o taina, pentru indragostit s-a transformat in unic si tainic. Iubirea afla si patrunde in adancurile misterioase, ivirea ei umple si desavarseste fara sa alunge vreodata vraja. Esti iubit asa cum esti, ceea ce iti permite sa accepti si sa primesti propria ta fiinta ca pe un dar. Un om mediocru se descopera geniu atunci cand iubeste. Un cantec venit din insesi radacinile lui poate sa umple universul si sa se inalte in sfere altadata necunoscute.

Iubirea schimba substanta insasi a lucrurilor.

Trecand dincolo de senzual, iubirea da o profunzime deosebita trupului. Clarvazatoare si profetica, ea este mai inainte de toate revelatie. Trebuie sa vezi sufletul celui iubit ca lumina si sa atingi gradul de cunoastere ce nu apartine decat celui care iubeste. In spatele tuturor travestiurilor, iubirea contempla inocenta originara. Miracolul ei anuleaza indepartarea, distanta, singuratatea si ne face sa presimtim unitatea tainica a indragostitilor. Iubitii nu mai sunt doua fiinte separate, ci una singura, ei nu sunt doar uniti, ei „sunt una”, caci iubirea schimba substanta insasi a lucrurilor. Prin iubire, elementul cel mai tenebros se preschimba in lumina, carbonul opac devine diamant stralucitor. Radacina coboara in intunecimi, dar floarea se face lumina si triumf asupra umbrelor.

Aparitia omului incheie creatia gradata a lumii. Omul o umanizeaza, ii da o semnificatie spirituala. In om, diferentierea sexuala isi gaseste sensul si valoarea proprie. In unirile armonioase are loc o spiritualizare progresiva. La ora maturitatii sunt cupluri evocand copacii ale caror ramuri sunt radacini care sorb cerurile. Trupul nu este ceva ce poate fi suprimat de spirit sau redus la tacere, el este sfera in care se intrupeaza spiritul, oferit puterilor sale transfiguratoare. Iubirea inseamna sa-i apartii lui Dumnezeu cu totul. Indragostitii care au inteles acest lucru se roaga:” Fa, Doamne, sa ne iubim pentru a Te iubi pe Tine”.

Cand un barbat se apropie de iubita sa, el trebuie sa aiba un sentiment sacru, ca si cand s-ar duce la un templu, iar cand o femeie se apropie de iubitul ei, ea trebui sa fie plina de adorare, de venerare, ca si cum s-ar afla langa Dumnezeu. Sufletul nu-si atinge intreaga lui realitate decat daruindu-se neincetat celuilalt, pana cand el nu-si mai apartine. Ritualul unirii nu comporta nici o teama de sex, nici o neincredere, nici un dispret. Rugaciunea pentru castitatea iubirii cere insasi minunea transfigurarii erosului. Depasirea, spiritualizarea instinctelor sexuale deschide noi porti prin care iubirea iese vesnic tanara, noua si virgina. Sufletul face trupul sa vibreze, ia trupul se avanta la unison cu dorinta de comuniune a sufletului, asemenea fulgerului care straluceste pentru o clipa in mijlocul noptii, luminand si reveland totul.

Iubirea inalta daruirea fizica la nivelul daruirii spirituale reciproce

Iubirea rupta de spiritual nu ofera decat trupuri din care sufletul lipseste si produce ravagii mentale. Sexualitatea se depaseste prin propria sa simbolistica; simbol al unitatii, ea se transcende spre integritatea spirituala a unei singure fiinte. Viitorul lumii se bazeaza pe plenitudinea trairii de catre iubiti a supranaturalului si a sfinteniei legaturii lor. Esentialul transfigurarii este: nimic nu este inabusit, totul fiind in profunzime prelucrat si orientat. In cursul ascensiunii, energia sexuala se elibereaza de animalitate, ea se umanizeaza si se spiritualizeaza. Sub harul tainei iubirii, viata sexuala este traita fara a aduce nici cea mai mica scadere interioara de nivel. Prin simbolismul ei, ea devine un neprihanit izvor de bucurie imateriala. In frumusetea unui trup, sufletul este insasi forma lui, iar in frumusetea sufletului, ceea ce ne rapeste este insusi chipul lui Dumnezeu. Iubirea inalta daruirea fizica la nivelul daruirii spirituale reciproce si imbogateste toata viata cu armoniile sale. Nimic nu poate fi impus iubirii. Ea nu cunoaste norme, ea cunoaste valorile spirituale, in care libertatea si inspiratia domnesc, si iubirea este cea care le descopera si traieste din revelatiile lor. Iubirea cunoaste abisurile, dar si acele inaltimi de pe care viata se avanta in Imparatie.

Iubirea dumnezeiasca este daruire de sine, abandon, mereu si mereu pentru cel iubit. Realitatea iubirii umane se regaseste in comuniunea dintre om si Dumnezeu, care este unica iubire desavarsita. Sa devii una cu Dumnezeu, sa te unesti cu El, constituie telul suprem al vietii. In comuniunea iubirii, sufletul moare pentru a invia. Trebuie sa te pierzi pentru a te afla. Iubirea nu atinge nemurirea decat depasind fragmentarea persoanei, cenzura sociala, sexualitatea, inaltandu-se dincolo de orice constrangere, in spirit si suverana lui libertate. Iubirea nu poate fi impusa, ea vine dinauntru, din inima. Daruirea sufletului pentru alt om se face pentru ca il iubesti, iar iubirea are suprema putere de a schimba substanta unui destin. „Te iubesc pentru ca te iubesc.”

Cand omul intelege ca este pentru el insusi un dar de sus, el il poate oferi lui Dumnezeu. Fiinta iubita este un dar regesc in care straluceste prezenta lui Dumnezeu. In chipul celuilalt, indragostitul il vede pe Dumnezeu, atingand astfel una dintre cele mai inalte stari ale vietii spirituale in doi. Dante o spune foarte simplu: „Ea il privea pe Dumnezeu, eu il vedeam prin ochii ei si cerul devenise mai albastru.”

Indragostitii traiesc minunea

Barbatul si femeia merg unul spre celalalt, cunoscandu-se unul pe celalalt, revelandu-se unul celuilalt pentru o impreuna inaltare. Nimic nu este necesar sa innobileze sau sa legitimeze acest sens care se impune imparateste prin el insusi.

Femeia are darul ei de a fi, modul ei propriu de existenta, darul de a-si urzi intreaga fiinta din legatura ei aparte cu Dumnezeu, cu ceilalti si cu ea insasi. Mai interiorizata, femeia isi depaseste limitele fiintei pentru a face din aceasta o simfonie pura si limpede. Ea umple lumea cu fiinta sa, cu prezenta ei stralucitoare. Barbatul, dimpotriva, iese din fiinta lui, umple lumea cu energiile lui creatoare, fiind stapan si domn. Langa el, femeia il sustine si il ajuta. Ea ii este deopotriva sora, sotie, mama, fiica, amanta. Femeia, „slava barbatului”, poarta a cerului si a raiului, in curatia ei luminoasa, este ca o oglinda care reflecta chipul barbatului, i-l dezvaluie lui insusi si prin aceasta il corecteaza. Astfel, ea il ajuta pe barbat sa inteleaga si sa realizeze sensul propriei sale fiinte, ea il implineste descifrandu-i destinul, caci prin femeie, barbatul devine mai lesne ceea ce este el.

Barbatul este totdeauna inclinat sa poetizeze femeia si ramane un incorigibil romantic; femeia este cea care iubeste barbatul pentru ceea ce este el si asa cum este el. Femeia, „surasul lui Dumnezeu”, este imaginea sufletului in adoratie, fiinta umana devenita rugaciune. In simbolistica crestina, femeile sunt denumite „altar” si reprezinta rugaciunea. Femeia, prin fiinta-i rugaciune, apara cu acoperamantul ei matern viata, o ia intre mainile ei si o inalta spre Dumnezeu.

Barbatul se prelungeste in lume prin actiune. Femeia o face prin daruirea de sine. Daca barbatului ii este caracteristic verbul „a actiona”, verbul femeii este „a fi”, ceea ce corespunde starii de sfintenie prin excelenta. Sa apere lumea ca mama si sa o purifice ca fecioara, dandu-i acestei lumi un suflet, sufletul ei, aceasta este vocatia oricarei femei. Barbatul patrunde in aceasta lume, o sfinteste si o transforma in Imparatie.

Barbatul este simbolizat prin arc, iar femeia – simfonie – prin lira. Lira este un arc sublimat, arc cu mai multe coarde, ea canta viata. Paternitatii divine, simbol al fiintei lui Dumnezeu, ii raspunde in mod direct maternitatea feminina ca deschidere spirituala a naturii umane, capacitatea ei de a fi receptiva fata de Divin.

Doua suflete astfel unite nu au a se teme de nimic. Cu intelegere, pace si iubire reciproca, indragostitii traiesc minunea. Ei se inalta, la adapostul zidului de nepatruns care ii apara si care este iubirea de Dumnezeu. Calea este stramta, poate cea mai stramta, caci trebuie parcursa in doi. Iubirea ii face mai limpezi ca diamantul; navigatori in plenitudine, ei se indreapta catre slava fara de margini, atragand tot mai mult gratia lui Dumnezeu.

(am prelucrat acest text dupa cartea cu acelasi nume de Paul Evdokimov)

“Taina iubirii” de Paul Evdokimov

Extrase din carte:

O noua spiritualitate iese la lumina. Omul, iubind, depaseste conflictul artificial dintre spiritual si material. Lumea de astazi striga dupa o sfintenie capabila sa raspunda problemelor sale printr-o solutie traita în mijlocul lumii. Iubirea pentru Dumnezeu se umanizeaza, devine iubire fata de toata faptura lui Dumnezeu.

Instinctul sexualitatii si al iubirii este prea puternic si prea universal pentru a putea fi ignorat. Erosul poate înlantui, distruge sau înalta. Este o forta care poate fi sacralizata, devenind o cale principala de evolutie spirituala. La polul opus, ea poate degrada si poate deveni instrument de seductie si tradare. Marele filosof teolog Tillich spunea: “Puterea nu este niciodata buna, decat daca se afla în mana unui om bun”.

In unirile armonioase dintre doua fiinte care se iubesc are loc o spiritualizare progresiva pana la atingerea castitatii conjugale. Trupul nu este ceva ce poate fi suprimat de spirit sau redus la tacere; el este sfera în care se întrupeaza spiritul, oferit puterilor sale transfiguratoare sau mormant deschis în care te poti îngropa de viu.

Viata  fiecarui om ar trebui sa fie o explorare creatoare si pasionala a iubirii si o celebrare continua a misterului vietii. Orice eveniment are o potentiala  semnificatie care poate ajuta fiinta umana sa-si  înteleaga propria unicitate. Aparitia omului încheie creatia gradata a lumii. Omul o umanizeaza, îi da o semnificatie spirituala. În om, diferentierea sexuala îsi gaseste sensul si valoarea proprie.

Sufletul nu-si atinge întreaga realitate decat daruindu-se neîncetat celuilalt, pana cand el nu-si mai apartine. Ritualul unirii nu comporta nici o teama de sex, nici o neîncredere, nici un dispret, facand din trup nu un obiect, ci poezia unei tandreti adevarate.

Rugaciunea pentru castitatea iubirii cere însasi minunea transfigurarii erosului. Depasirea, spiritualizarea instinctelor sexuale deschide noi porti prin care iubirea iese vesnic tanara, noua si virgina. Sufletul face trupul sa vibreze, iar trupul se avanta la unison cu dorinta de comuniune a sufletului, asemenea fulgerului care straluceste pentru o clipa în mijlocul noptii, luminand si reveland totul. Iubirea rupta de spiritual nu ofera decat trupuri din care sufletul lipseste si produce ravagii mentale. Sexualitatea se depaseste prin propria sa simbolistica; simbol al unitatii, ea se transcende spre integritatea spirituala a unei singure fiinte. Viitorul lumii se bazeaza pe plenitudinea trairii de catre iubiti a supranaturalului si a sfinteniei legaturii lor. Esentialul transfigurarii este: nimic nu este înabusit, totul fiind în profunzime prelucrat si orientat. În cursul ascensiunii, energia sexuala se elibereaza de animalitate, ea se umanizeaza si se spiritualizeaza. Sub harul tainei iubirii, viata sexuala este traita fara a aduce nici cea mai mica scadere a nivelului launtric. Prin simbolismul ei, ea devine un neprihanit izvor de bucurie imateriala. În frumusetea unui trup, sufletul este însasi forma lui, iar în frumusetea sufletului, ceea ce ne rapeste este însusi chipul lui Dumnezeu. Iubirea înalta daruirea fizica la nivelul daruirii spirituale reciproce si îmbogateste toata viata cu armoniile sale. Nimic nu poate fi impus iubirii. Ea nu cunoaste norme, ea cunoaste valorile spirituale, în care libertatea si inspiratia domnesc, si iubirea este cea care le descopera si traieste din revelatiile lor. Iubirea cunoaste abisurile, dar si acele înaltimi de pe care viata se avanta în Împaratie.

Cand omul întelege ca este pentru el însusi un dar de sus, el îl poate oferi lui Dumnezeu. Fiinta iubita este un dar regesc în care straluceste prezenta lui Dumnezeu. În chipul celuilalt, îndragostitul îl vede pe Dumnezeu, atingand astfel una dintre cele mai înalte stari ale vietii spirituale în doi. Dante o spune foarte simplu: “Ea îl privea pe Dumnezeu, eu îl vedeam prin ochii ei si cerul devenise mai albastru.”

Barbatul si femeia merg unul spre celalalt, cunoscandu-se unul pe celalalt, revelandu-se unul celuilalt pentru o împreuna înaltare. Nimic nu este necesar sa înnobileze sau sa legitimeze acest sens care se impune împarateste prin el însusi.